Criza economică mondială a început în anul 2007 la nivelul marilor corporaţii financiare, care au lovit apoi întregul spectru economic.
Criza economică mondială a început în anul 2007 la nivelul marilor corporaţii financiare, care au lovit apoi întregul spectru economic.
Statele care au găzduit cele mai mari firme cu probleme, în frunte cu SUA, deşi se declară capitaliste, au început măsurile de combatere a crizei, le-au naţionalizat, le-au acordat ajutoare financiare, le-au cumpărat acţiuni.
În mare măsură s-a reuşit, băncile au fuzionat, altele au falimentat, un lucru este cert, uşor, uşor, marile societăţi financiare au reuşit să readucă economiile pe creştere, chiar dacă această creştere este reformă.
Din 2010, a venit rândul statelor să intre cu un picior în faliment, crizele fiind aceleaşi ca şi la corporaţiile financiare: îndatorare excesivă, date eronate sau falsificate, rulare de bani virtuali, depăşirea deficitului bugetar prognozat.
Spre deosebire de companii care primesc ajutoare de la propriile state, statele nu mai pot fi ajutate decât de către state mai puternice sau de către organismele financiare mondiale. Acest lucru este posibil, numai dacă politicienii sunt de acord.
România este depăşită de a ajuta alt stat să iasă din criză, pentru că ea nu a reuşit măcar să se scoată pe ea însăşi din criză. Cu un guvern care nu a ştiut nici măcar să stimuleze relansarea economică, care nu a ascultat de mediul de afaceri şi care a aplicat cea mai simplă metodă, austeritatea.
România tremură de problemele altora, aşteaptă investitorii străini care să se decidă dacă vor sau nu să aleagă ţara noastră, aşteaptă ca alţii să iasă din criză pentru a spera că, la rândul său, va ieşi şi ea.
Întrebarea care se pune este “când?”
Ec. Aurel Gubandru este
Preşedintele Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, filiala Buzău