Cupa Davis este cel mai mare eveniment de tenis pe echipe.
Cupa Davis este cel mai mare eveniment de tenis pe echipe.
Nu vreau să par misogin, dar nici nu este nevoie să adaug şi cuvântul masculin. Tradiţie, sponsori, logistică, ambiţii, expunere mediatică, toate acestea au făcut din acea întâlnire între câţiva domni americani şi englezi, care jucau tenis la sfărşit de secol XIX, cu o salatieră de argint între ei, să devină una din cele mai interesante competiţii care a cupris mapamondul.
Printre cele 150 de naţiuni ce încearcă să demonstreze, unele cu mai mult, altele cu mai puţin succes, că tenisul este peste tot acasă, se numără şi România.
Istoria acestei echipe este lungă, începută între cele două războaie mondiale, perioadă de efervescenţă nu numai economică, socială, culturală sau sportivă şi a avut momentul de glorie în perioada 1969 – 1972, când doi mari jucători, caractere şi prieteni, ne-au dus de trei ori în patru ani, în finale de vis în Cupa Davis.
Dar Ţiriac şi Năstase şi-au continuat vieţile şi carierele, dovedind că sunt campioni, iar tenisul nostru a trăit o perioadă din amintiri. Pentru că nu a mai produs nimic. S-a dat vina pe sistemul care a inclus jucătorii în lagărul socialist. Nu-i departe de adevăr o asemenea explicaţie, pentru că, fără să te lupţi cu cei mai mari şi mai puternici şi fără sprijin material nu poţi să te mulţumeşti decât cu o „balcaniadă”.
Vremurile s-au schimbat şi puştii anilor 90 au luat calea Europei. S-au întors cu mentalitate schimbată, începând să înţeleagă termenul de profesionist. Adică truditor pe toate terenurile de antrenament pentru ca pe cel de joc să răsară ceva rezultate.
Şi uite aşa s-a format din nou o echipă de Cupa Davis cu câţiva jucători exponenţiali precum Adrian Voinea, Victor Hănescu, dar mai ales Andrei Pavel.
Voinea şi Pavel au făcut parte din acea generaţie de juniori ce au plecat pe alte meleaguri în vremuri tulburi, dar şi-au împlinit menirea. Nu le-a fost deloc uşor, spre exemplu: Adrian Voinea împreună cu fratele său au găsit sprijin în momente dificile ale exodului lor într-un preot de abaţie, care i-a sprijinit când ajunseseră să împartă o portocală pe din două: fructul mergea la Adrian, pentru că era jucătorul, şi coaja la fratele său. Dar Voinea n-a trădat tenisul românesc, cel care nu l-a ajutat, şi împreună cu Pavel au format alături de Pescariu, Cosac, Porumb sau Trifu echipa de Cupa Davis care din 97 a tot cochetat cu grupa mondială, acolo unde se bat primele 16 echipe din lume. O performanţă extraordinară, pentru că între timp în tenisul românesc interesul pentru creşterea unei noi generaţii a fost nul. Aproape toată susţinerea economică a trecut în sarcina părinţilor, îngustând aria de selecţie doar la cei cu dare de mână sau la câţiva părinţi împătimiţi şi doritori de performaţă pentru copiii lor.
Pentru federaţie n-a mai existat alt obiectiv, decât faţada rezultatelor pentru a cumula ceva venituri. Şi, paradoxal, aproape din nimic această interfaţă a rezistat ani buni ca o tencuială aruncată pe un perete care a avut şansa să nu fie expus intemperiilor şi vijeliilor.
Dar tencuiala a început să se macine şi, printre crăpături, nu se vede nimic.
A rămas pe baricade doar Horia Tecău, un alt profesionist sută la sută, jucător de Top 10 mondial la dublu, care nu poate nici el să ţină barca pe linia de plutire doar cu o vâslă.
În spatele actualei echipe de Cupa Davis a României, care a privit lung la Cehia ce înseamnă tenis într-o ţară mai mică decât a noastră, cam cu aceeaşi istorie în ultima perioadă, dar cu altă mentalitate şi organizare în domeniul tenisului şi nu numai al lui, nu creşte nimic. Următorii 2-3 ani vor fi sumbri pentru cei ce iubesc sportul alb în România. Pentru că mi-e greu să cred că poţi să faci mereu bici din orice, iar Cupa Davis va rămâne un vis pentru noi.
Ştefan ALECSIU este redactor şef adjunct la Radio România Actualităţi