Fotbalul nostru este mic. În toate. În rezultate, în tactică, în buget, în mentalitate, în educaţie …chiar şi-n recunoştinţă.
Fotbalul nostru este mic. În toate. În rezultate, în tactică, în buget, în mentalitate, în educaţie …chiar şi-n recunoştinţă.
Pornesc acest articol de la vestea că unul din cei mai vechi colaboratori ai lui George Copos, Cristian Costache, şi-a dat demisia după mai bine de zece ani de muncă în Giuleşti. Cu siguranţă nu-i o ştire de prima pagină, dar stai şi-ţi pui întrebarea cum să pleci după atâta amar de vreme dintr-un loc în care ai fost de toate: ofiţer de presă, organizator de competiţii, director sportiv, şofer şi hamal, domn şi argat sau cronicar al unui club pe care l-a iubit fără oprelişti.
De ce să faci acest pas cu care te depărtezi de clubul pentru care ai scris acum şapte ani o cronică de peste 350 de pagini, în care ai adunat toată istoria alb-vişinie şi pentru care ai plătit mai apoi rate pentru a fi editată, cât pentru o maşină?
Răspunsul este unul singur : te saturi de această lume dominată de patroni fără de habar în acest domeniu, care nu au niciun fel de idee managerială şi singura viziune este un câştig imediat, fără a se gândi că o echipă adevărată se formează în timp, pe anumite criterii de respect reciproc, sau cel puţin, pe o relaţie umană corectă.
Această situaţie pare perpetuă în fotbalul nostru, iar rezultatele se văd etapă de etapă, examenele europene fiind adevărate dezastre.
În ţară, acolo unde preşedinţii şi patronii de cluburi sunt într-o anumită simbioză, apar şi rezultatele, chiar dacă investiţiile sunt mult mai mici în unele cazuri, cum se întâmplă la Galaţi sau Mediaş. Şi la Cluj, C.F.R. şi Universitatea pot fi exemple pentru alte echipe, presa neavând un os de ros la nivelul de staff.
Altfel stau lucrurile când patronii consideră că, de fapt, clubul pe care-l susţin financiar este propria lor scenă. Guralivi, grobieni, câteodată agramaţi, întotdeauna agresivi vis-a-vis de partenerii de competiţie şi de propria echipă, reuşesc prin forţe proprii să năruie scena pe care ei îşi declamă cu patos propria lor neputinţă. Această goană nebună către distrugere a propriei afaceri mă duce cu gândul la masochism. Iar oamenii de încredere, stâlpii care susţin eşafodajul scenei se erodează şi cedează, unii plecând spre alte zări, lăsând în urmă parte din viaţa lor, pentru că alături de muncă au adăugat suflet şi idei.
Dar munca celui care tace şi face este de multe ori altfel „apreciată” de patron.
Iar entuziasmul celui care dedică parte din viaţa sa unui club, în cazul de faţă, este răsplătit cu perfidie de cel care ar trebui să înţeleagă că o echipă se face din truditori cu cap şi suflet doar puţin stimulaţi, decât cu şmecheri şi venetici, ce ştiu să vândă pielea ursului din pădure la preţ de vizon prelucrat.
De aceea este greu pentru un patron să priceapă acest lucru, deoarece mulţi dintre ei posedă această genă. Iar în curând n-or să mai găsească clienţi pentru efemerele piei de urs, pe care încearcă, încă, să ni le vândă din vitrina şubredă a fotbalului nostru. Pentru că bătrânele scene îşi vor pierde culoarea vişinie, roş-albastră, alb-roşie, odată cu plecarea celor care le întreţineau după ce luminile rampei se stingeau.
Ştefan ALECSIU este
Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi