*Tânărul care a fugit tot timpul de actorie este astăzi anul III la UNATC şi joacă pe scena Teatrului Naţional
*Tânărul care a fugit tot timpul de actorie este astăzi anul III la UNATC şi joacă pe scena Teatrului Naţional
La numai 21 de ani, este unul dintre tinerii buzoieni pe care îi poţi vedea astăzi pe micul ecran. Vlad Drăgulin a fost cooptat recent în emisiunea „În puii mei” de la Antena 1, unde îl interpretează pe Nicuşor de la Brăila, un personaj care a ajuns deja la inima celor care iubesc show-ul lui Bendeac. Dincolo de colaborarea de pe micul ecran, Vlad este student în anul III la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie şi actor colaborator al Teatrului Naţional.
Pasionat iniţial de avocatură, buzoianul are o poveste care îţi aduce zâmbetul pe buze şi asta pentru că a fugit cât a putut de teatru, ca până la urmă să creadă că este făcut pentru asta. Şansa lui s-a numit Cătălin Naum (maestrul care a şcolit actori precum Florian Pittiş, Gheorghe Visu, Claudiu Bleonţ, Dragoş Bucur sau Dan Bordeianu), cel care a venit la părinţii buzoianului, cerându-le să-l lase încă din liceu la Teatrul Podul, din Bucureşti. Nu a acceptat, dar lucrurile în viaţa lui Vlad Drăgulin au decurs în aşa fel încât, spre surprinderea lui, a ajuns la UNATC. Astăzi, zâmbeşte când se vede în fotografiile din colecţia OPINIA, de pe vremea în care era elev la Liceul de Artă, şi spune că nu şi-a imaginat că poate fi abordat de fani după numai o apariţie la tv.
Reporter: De unde pasiunea pentru teatru?
Vlad Drăgulin: Nu prea a fost pasiune. E o poveste lungă… Eu m-am dus la clasa de teatru de la Liceul de Artă, pentru că am vrut să scap de matematică, fizică şi chimie. Talent la desen nu aveam, la muzică nu, aşa că am ales teatru fără să înţeleg despre ce este vorba.
Rep.: Te-ai îndrăgostit de teatru în liceu, deci?
V. D.: Nici măcar. Au fost câteva mari întâlniri în viaţa mea. În clasa a XI-a, marele regizor Cătălin Naum a venit la Buzău să pună o scenă cu elevi din liceele de aici. Eu nu am vrut să vin, pentru că nu mă interesa teatrul, vroiam să dau la Drept, dar m-a forţat un coleg. Când am ajuns la Teatrul „G. Ciprian”, am constatat că veniseră foarte mulţi elevi de la mai toate liceele. La un moment dat, a venit un bătrânel despre care aflasem că era o somitate şi foarte dur i-a luat pe toţi la rând pentru a-i tria. La final, am rămas câţiva. Uşor, uşor m-am ataşat de Naum, care îmi spunea că sunt talentat. Şi el se ataşase de mine; a venit la ai mei acasă, să le zică să mă mute la Bucureşti la celebrul Teatru “Podul” pe care îl conducea. Eu nici nu am vrut să aud.
Rep.: Nu te-a pus pe gânduri reacţia marelui Cătălin Naum?
V. D.: M-a făcut să mă gândesc că eu chiar sunt bun la ceva. De aici până la dragostea pentru teatru a mai fost mult. A urmat spectacolul „Drum fără pulbere”, realizat atunci, în 2007, apoi, peste un an, Naum s-a întors şi a mai făcut un spectacol, „Jocul de-a vacanţa”. Deja ne ştiam foarte bine. Repetiţiile erau foarte dure, pentru că „Aşa este lumea teatrului!”, ne spunea, iar mie nu-mi plăcea, dar îmi era ruşine de el, plus că scăpam de ore.
„După ce mi-am făcut rolul, toţi din jur erau pe jos de râs”
Rep.: Şi ai dat la Teatru până la urmă…
V. D.: Nu. Am dat la Drept şi am picat. Apoi, pe ultima sută de metri, am dat la Teatru fără mari speranţe, că nu mă pregătisem. Ştiam cinci poezii, dar îmi mai trebuiau cinci, am, învăţat o povestire şi mi-am făcut un monolog din Molliere. Acolo eu stăteam cu bagajul făcut, aşteptând ca să mi se spună: „Mă, ieşi acasă că nu ai ce căuta la teatru!”. Erau foarte mulţi concurenţi, toţi misterioşi, cu chitări… Eu am intrat la prima probă foarte emoţionat, am zis poezia şi am auzit: „Admis!”. Pentru a doua probă nu apucasem să citesc operele impuse. A stat o colegă cu mine toată noaptea dinaintea examenului, până la 5 dimineaţa şi mi-a povestit tot. Am luat şi proba asta. Deja îmi puneam întrebări: „Băi, ce se întâmplă? Nu mai mă lasă aştia să plec?”. Ultima probă a fost cea monolog. Eu am intrat, am zis „Să trăiţi! Săru’ mâna!”, ca la Buzău, şi au început să râdă de mine… Am ieşit, m-am dus acasă şi m-a sunat un coleg să mă anunţe că am luat.
Rep.: Acum ce faci?
V. D. Mă pregătesc de Licenţă şi, între timp, am devenit colaborator la Teatrul Naţional (n.r.- în spectacolul „Purificare”, cu Adrian Titieni). Practic, cu ocazia asta pot spune că am câştigat primii mei bani din teatru.
Rep.: Cum ai ajuns acolo înainte de a absolvi?
V. D.: La recomandarea profesorului meu, Paul Chiriuţă. Este vorba despre o altă mare întâlnire din viaţa mea. El a reuşit să scoată din mine partea aia a talentului meu comic.
Rep.: La emisiunea lui Bendeac cum ai ajuns?
V. D.: M-a trimis un coleg foarte bun. În primul an, în cămin, obişnuiam să îl imit pe Nicuşor de la Brăila (n.r. – un personaj făcut celebru pe Youtube). Cine se gândea că peste câţiva ani voi ajunge să câştig bani imitându-l? Îl ştiam pe Bendeac de la televizor şi, chiar dacă prin facultate lumea nu prea este de acord cu ce face el, eu îl admiram. Prietenul meu a aflat că echipa de la „În puii mei” caută pe cineva pentru personajul lui Nicuşor de la Brăila şi m-a recomandat. M-am dus la probă, în septembrie, cu mari emoţii şi, după ce mi-am făcut rolul, toţi din jur erau pe jos de râs.
Rep.: Ce ţi-au zis profesorii de proiectul cu televiziunea?
V. D.: E greu, că trebuie să mă împart între repetiţii. Trebuie să recunosc că a fost un noroc pentru mine emisiunea. O să mă ajute foarte mult pe comedie, pentru că eu sunt angajat acum al emisiunii. Profesorii spun că, într-un fel e bine, dar eu ştiu în realitate că ei ar vrea să joc teatru, eventual în filme de artă… Uite, însă că este foarte greu. La televiziune totul este altfel faţă de ce am învăţat la teatru, pentru că trebuie să dispui de multă energie.
Rep.: Ce ţi-ai dori să faci pe linie profesională ?
V. D.: Îmi doresc să mă iubească publicul şi mi-ar plăcea să joc „Tartuffe” de Molliere. În ceea ce priveşte emisiunea, nu mi-am închipuit ce efect are televiziunea. Am filmat cu echipa într-un liceu din ţară şi după filmări au sărit elevii pe Bendeac pentru fotografii şi autografe. Când el s-a urcat în maşină, un elev m-a văzut şi a strigat către colegi: „Băi, ăsta e ăla şmecher! Uite-l pe Nicuşor!”. Mi s-a părut incredibil.
{loadposition zgalerie2968}