Cel supranumit Marele Mut, omul care a fascinat cu spectacolele sale de pantomimă inclusiv marile case regale ale lumii, s-a întors acasă.
Cel supranumit Marele Mut, omul care a fascinat cu spectacolele sale de pantomimă inclusiv marile case regale ale lumii, s-a întors acasă. Dan Puric a lansat sâmbătă cea mai recentă carte a sa, „Fii demn!”, în căminul cultural de la Siriu. Chiar dacă a evitat din motive personale să organizeze evenimentul chiar în oraşul natal, Nehoiu, buzoianul a ţinut morţiş să aducă în locurile copilăriei sale volumul care în trei săptămâni s-a vândut în 14.000 de exemplare şi care a fost scris chiar la „cabana domnului Mareş de la Siriu”, după cum a mărturisit autorul.
La întâlnirea cu Dan Puric au venit aproape 200 de oameni de pe Valea Buzăului şi nu numai, cu toţii fiind fascinaţi de cele două ore de discuţii susţinute de artist sub forma unui adevărat spectacol. La final, după o sesiune prelungită de autografe, Dan Puric a acceptat să acorde un interviu, vorbind printre altele despre copilărie, cultură şi naţionalism.
Reporter: Vorbiţi foarte mult despre bunica dvs. Ea este cea mai puternică amintire din copilărie?
Dan Puric: Nu. Este un amestec. În primul rând este mama, chiar i-am dedicat mamei cartea „Fii demn!”, dar este şi tata. Ştii, la un moment dat mi-am dat seama că amintirile cele mai puternice nu sunt alea pe care ţi le aminteşti tu, ci care îşi aduc ele aminte de tine. Vin dintr-o dată şi îţi deschid ochii, aşa cum s-a întâmplat adineauri, când mi-a spus o doamnă numele, Briciu, pentru a-i da dedicaţia pe carte. „De unde ştiu numele ăsta?”, am întrebat. „A, doctorul Briciu! Îl auzeam în familie”. Dacă în Bucureşti plouă şi trec pe lângă un copac, îmi aduce aminte de toate dealurile pe care le-am umblat aici. Este memoria olfactivă. Aşa şi eu: când apare mama, când apare bunica, tata…
Rep.: Cum era copilul Dan Puric?
D. P.: Am avut o copilărie fantastică şi cred că Dumnezeu mi-a făcut un cadou să fiu într-un anumit fel. Îţi dau un exemplu. Cred că aveam vreo cinci ani când m-am dus cu o capră pe câmp şi am învăţat tot ce înseamnă viaţă. Adică, se uita foarte atent la un fir de iarbă. Mirosea un fluture, se uita la cer şi eu, cu ocazia asta, învăţam tot. Priveam cerul altfel şi parcă atunci am aflat că Dumnezeu mă iubeşte. Poate că pare literar, mai corect este: Dumnezeu mă priveşte. Apoi au venit toate, şcoala, betoanele comuniste…
Rep.: Şcoala aţi făcut-o aici?
D. P.: Doar două zile. Am zis numai prostii. Nu aveam caietul învelit în albastru şi am zis că părinţii mei sunt săraci, nu au bani şi că mama are 18 ani şi tata 82. Normal că m-au retras.
Rep.: Şi ce a urmat?
D. P.: M-au dus la Bucureşti. Acolo am făcut liceul, tot. Dar în vacanţe, veneam aici. Nu mă putea dezlipi nimeni de aici.
Rep.: Am citit undeva că tatăl dvs, din cauza comuniştilor umbla cu otravă după el, în caz că ar fi fost arestat. Este o metaforă?
D. P.: Nu, nu este o metaforă. Tata nu a avut probleme cu comuniştii, el nu a făcut politică, dar era perioada în care se arestau oamenii cu pământ. Am aflat şi eu mai târziu că până când am împlinit şase ani a umblat la el cu otravă în buzunar. Nu ar fi suportat să fie arestat. El, de fapt, s-a autoexilat aici, pentru că era din Dobrogea, Hagilar, şi a venit aici. Aveam şi noi nişte pământ, nu mult, dar era teroarea mare. Nici nu ne dăm seama, acum…
Rep.: Vi s-a întâmplat deseori să fiţi mândru că aveţi originile aici?
D. P.: Da, întotdeauna am considerat un privilegiu că am văzut aici cum cade seara pe munţi, printre crengile copacilor, când erau bărzăunii ăia care veneau toamna, prindeam lăcuste, mă duceam la peşte… A fost de rai. În America, prin ’96, am văzut nişte indivizi la costum, care mergeau ca nişte clone, toţi cu pungi de Mc Donald’s în mână. În clipa aia mi-a venit în minte Buzăul copilăriei, când mă duceam la păstrăvi şi m-a apucat un dor izbăvitor de ţară. Mi-am spus: „Ce bine că nu sunt ca ei!”.
„Ţuţea avea identitate de creştin, nu umbla cu şmecheriile lor de mall”
Rep.: De ce a decăzut cultura în România atât de mult?
D. P.: Este programată să decadă. Ca să stăpâneşti un popor, trebuie să îi rupi reperele, tradiţia. Voi, generaţia tânără, aţi fost cei mai mutilaţi. Nu-i vina voastră, dar ei v-au învăţat cum să îţi denigrezi ţara. Uite, eu am venit din dragoste în locul ăsta. Nu m-am dus la Chicago, am venit aici, pentru că sunt locurile pe care le iubesc. Noi trăim acum un proces de reeducare, care urmăreşte să ne fie nu doar frică, ci ruşine că suntem români, să nu ne mai iubim locurile natale, să vrem să emigrăm…
Rep.: Îi condamnaţi pe cei care emigrează?
D. P.: Nu. Ei pleacă, săracii, de foame. Totul este creat în aşa fel încât România să se depopuleze. În 10-15 ani, noi trebuie să fim minoritari în propria noastră ţară. Deja au început ăştia de la televizor să spună „creştinii din România”. Cum, măi, creştinii? Românii, mă! Păi ce mă, faci sectă? Uite, pe mine m-au făcut naţionalist.
Rep.: Şi este ceva rău?
D. P.: Păi, ei au zis-o să fie de rău. Adică, vezi Doamne, ai rămas handicapat, când tu trebuie să devii european. Cultura europeană este importantă, dar asta este altceva. L-au întrebat pe unul: „Ce vrei să-ţi faci copilul?”. „European”, zice. „Bine mă, aruncă-l pe geam în neant!”. Sau una din Europa occidentală, reporteriţă, îl întreba pe Petre Ţuţea: „Cum staţi cu drepturile omului?”. El i-a zis: „Cucoană, nu sunt om, eu sunt Petrică a lu’ Viorica din judeţul cutare”. Deci avea identitate de creştin, botezat, nu umbla cu şmecheriile astea ale lor de mall. E o taină teribilă în neamul ăsta.
Rep.: Este adevărat că aţi fost invitat să predicaţi în biserică?
D. P.: Am vorbit în mai multe biserici. Da.
Rep. : Este un privilegiu pentru un artist…
D. P.: Ei nu m-au chemat în calitate de artist, ci în calitate de conştiinţă, de om. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea, că în vremurile din urmă, vor intra mirenii şi vor vorbi în biserică. E nevoie de un sprijin, pentru că, dacă vorbeşte preotul, nu mai crezi că au fost şi ei bombardaţi. Nu vezi că îl prinde pe unul cu o chestie şi îl ţine la televizor câte o săptămână, dar pe ăla care a făcut o parohie nu îl vede. Plus că degradările sunt la tot nivelul, în biserică, în teatru… aşa că trebuie să rezistăm la nivel de persoană. Părintele Stăniloaie a spus că „în faţa morţii fiinţa omului coboară, dar se ridică persoana”. Teribil! Noi murim sau ne stâlcesc ăştia în ultimul hal, dar se ridică persoana care este demnitate, e chipul hristic.
„Nu îţi consuma întrebările pe subiectul Gigi Becali”
Rep.: Aţi fost criticat că v-aţi asociat imaginea cu cea a lui Gigi Becali.
D. P.: A fost o întâlnire pe care nu am negat-o. M-a amuzat. M-au chemat la un simpozion despre Biserica Ortodoxă şi el era lângă mine. M-au dat la televizor doar cu el, nu şi cu Răzvan Theodorescu şi apoi au zis că sunt vicepreşedintele partidului lui. Securitatea, adică securiştii. Mi-a convenit să mă dea vicepreşedinte, că mă salutau ăia cu mai mult respect. Trebuie să laşi cretinii să meargă înainte.
Rep.: V-a chemat la Palat?
D. P.: Da. M-am dus. Am băut un ceai şi vroia să facem o televiziune. Eu am refuzat, că i-am propus să nu luăm niciun ban şi nu a acceptat. Mi-a mai dat câteva telefoane şi a dispărut în neant… Dar nu trebuie să îţi consumi întrebările pe subiectul ăsta. Dacă foaia asta de ziar ajunge cumva peste o sută de ani într-o magazie, lumea să vadă că nu ne-am pierdut demnitatea. La un subiect ca ăsta trebuie să faci un asterisc în josul paginii, ca să vadă lumea cine a fost respectivul Gigi Becali, pe când dacă rămâne o linie de forţă e altceva. Cei ce citesc, vor zice: „Uite, bă, ăştia nu s-au speriat de maimuţele alea care îi înconjurau, fie că ele veneau dintr-o lume seculară de piraţi apuseni, fie că erau securişti!”.
Rep.: Credeţi că vom rezista în faţa globalizării?
D. P.: Noi nu trebuie să rezistăm, trebuie să dăinuim. Rabindranath Tagore spunea că răul nu e infinit, el este precum marginile unui râu, iar râul curge datorită marginilor. Aşa şi răul împinge binele în faţă. Un copil mic, care se chinuie să se ridice în picioare, se loveşte de atâtea ori. Dacă s-ar concentra asupra căderilor, nu ar mai merge niciodată. Aşa că trebuie să ajungem la verticală.
{loadposition zgalerie2974}