Vă propunem să începem cu un mic test.
Vă propunem să începem cu un mic test. Aţi auzit de cătunul Gornet, pentru că sat mi-e greu să-l numesc? Ştiţi unde se află, cum se ajunge acolo, câţi locuitori are, câte case? Dar de biserica monument istoric de aici, cunoaşteţi ceva?
Am să vă dezamăgesc, spunându-vă că nici eu nu vă pot răspunde punctual la toate întrebările de mai sus. Voi încerca, totuşi, să vă descriu unele impresii dintr-o călătorie făcută în interes strict profesional, dar care, prin tablourile oferite ochilor, m-au făcut să scriu acest reportaj.
Cu fiecare kilometru cu care ne depărtăm de Pătârlagele – după ce trecem podul – şi ne îndreptăm spre Sibiciul de Sus, gropile în carosabil sunt tot mai multe şi mai adânci. O luăm la dreapta, pe un drum ce pare părăsit. De departe, observăm o barieră metalică. Apropiindu-ne, vedem că ea blochează alt drum cu adevărat părăsit, ce cândva cred că ducea la nişte construcţii, care astăzi par mai mult nişte amintiri.
Drumul, acoperit cu piatră, şerpuieşte în sus. Şoferul este atent să nu derapeze în şanţurile făcute cândva de apele care au venit de pe dealuri. Într-o livadă, trei vaci caută ceva hrană. Nici ţipenie de om, nicio maşină nu mai urcă sau coboară. Printre bolovani şi gropi se pot observa, încă rare, „insuliţe” de asfalt, semn că, odată, pe aici se circula civilizat.
Pe neaşteptate parcă, în stânga drumului, apare un platou alb-gălbui. Pustiu. Două-trei barăci – şi ele părăsite. Peisajul aduce mai degrabă a deşert, a platou de filmare pentru filme americane, a zonă contaminată nuclear, a sărăcie. Fac câteva fotografii. Nici pe platoul din vecinătatea drumului, nici pe dealul mutilat din faţă, cu toate că activitatea carierei pare să se fi încheiat de ani buni, n-a crescut fir de iarbă sau vreun arbust. Doar vântul mai duce de colo-colo, în rafalele sale, crengi rupte, frunze şi alte resturi vegetale ale acestei toamne.
Urcăm încă circa 100 de metri şi, în dreapta drumului, acolo unde se află o construcţie din lemn ce adăposteşte două cruci, o canapea şi un panou cu numele veteranilor din Gornet (la ei vom reveni), un bătrân îşi scoate căciula din cap, salutându-ne politicos. Drumul este din ce în ce mai denivelat. Maşina se înclină când pe stânga, când pe dreapta, se mai aud buşituri pe dedesubt, iar puţinele noastre bagaje se duc dintr-o uşă în alta. Câteva case pe partea stângă. În dreapta, una fără învelitoare, nişte acareturi în paragină.
Îmi reamintesc că, în urmă cu circa 5-6 ani, când am mai urcat aici, până să ajungem la biserică, am oprit maşina lângă o construcţie pe care un localnic ce trebăluia într-o gospodărie alăturată ne-a descris-o ca o fostă şcoală. Repetăm popasul, dar peisajul este modificat. Gospodarul nu mai este, iar fosta şcoală s-a deteriorat şi mai mult, devenind azi un banal fânar. Uscăciune peste tot. Copaci bătrâni cu tulpini crăpate şi crengi retezate, mărăcinişuri, măceşi, multă cătină neculeasă.
Drumul spre biserică – acolo unde trebuia să realizăm un documentar fotografic – nu are mai mult de 100 de metri. Parcă mergem pe fundul unei albii părăsite. Un câine roşcat ne latră furios de după un gard din ţambre.
Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Gheorghe” are la poartă nr. 6. Clopotniţa nu se prezintă în condiţii corespunzătoare, având crucea căzută, iar pereţii serios afectaţi. Biserica, în schimb, una din cele mai vechi din judeţul Buzău, ridicată de localnici între anii 1703-1707 şi modificată ulterior pe la 1835, arată bine, deşi slujbe cred că se fac aici destul de rar, numai cu anumite ocazii. Structura de rezistenţă (bârne de lemn), şarpanta, turla, învelitoarea din şiţă, toate acestea adunate laolaltă, dar mai ales starea lor actuală, ne fac să credem că avem de-a face cu un preot care îndrăgeşte cu adevărat acest monument istoric.
Cimitirul însă nu este îngrijit cum trebuie. Ierburi uscate printre morminte, bucăţi mari de lemn dintr-un plop tăiat cu drujba…
După ce realizăm câteva imagini exterioare ale monumentului istoric, închidem poarta şi o luăm la vale. Nimic schimbat, doar nişte găini speriate care caută să se ascundă rapid la vederea noastră. Nici măcar câinele roşcat nu se mai oboseşte să apară. În această pustietate, cred că a ajuns să ne considere de-ai locului.
Totuşi, într-o gospodărie, vedem o femeie cu ceva treburi de făcut. Alături, într-o curte vecină, pe crengile unui copac desfrunzit, stau în bătaia soarelui, sfidând anotimpul, trei mere galbene. Maşina îşi reia legănatul, dar hopurile sunt parcă acum mai prietenoase. Ne intersectăm cu o Dacie Papuc care transportă nişte saci. Altcineva …
Oprim lângă adăpostul în faţa căruia bătrânul ne-a salutat scoţându-şi căciula de pe cap. O fi crezut că suntem de-ai locului, că suntem nişte barosani de la Capitală… Nu, nu. Sunt sigur că bătrânul a făcut gestul dintr-un elementar respect, caracteristic vârstei şi originii sale.
“Câtă linişte în nesfârşitul misterios al văzduhului patronat de Dumnezeu…”
Revin la adăpost. Pe o plăcuţă de marmură se află scris: „Câtă linişte în nesfârşitul misterios al văzduhului patronat de Dumnezeu şi jos pe pământ ce furnicar de oameni înveninaţi de patimi în ambiţia unei lumi veşnic nemulţumite” – Nicolae I. Coman.
Alături, o ramă cu geam acoperită cu tricolor în partea de sus. Pe două coloane, numele unor oameni. Citesc: „Placă memorială privind amintirea şi scoaterea din umbra tăcerii a înaintaşilor noştri ce s-au născut şi au trăit pe meleagurile satului Gornet, participanţi la primul şi la al II-lea Război mondial, în perioada anilor 1916-1919 şi 1941-1945 deveniţi veterani de război, actualmente decedaţi”.
Din cele 107 nume inscripţionate aici, menţionez câteva:
1. General maior Stan Marcu,
2. Bârzoiu Nicolae Constantin…106, Zota Gavrilă Ioan şi Zota Constantin Ştefan. Oare, mă întreb, cine îşi mai aduce aminte de aceşti eroi? Ar trebui, că doar mâine este 1 Decembrie. Documentarea a fost realizată în ziua de 30 noiembrie – n.r). Nu-i nimic, mă gândesc, chiar dacă îi uită cineva pe cei nominalizaţi pe placă, îi mai adaug eu în aceste rânduri pe toţi cei ce trăiesc astăzi la Gornet şi îi numesc pe toţi eroi. Inclusiv pe bătrânul cu căciula în mână. Tare-mi pare rău că n-am intrat în vorbă cu el…