„Mă văd nevoit să vă spun câte ceva despre România, care vreţi să vă primească înapoi. Ea vă aşteaptă, nu-i mai cereţi să vă primească înapoi”[…]
„Mă văd nevoit să vă spun câte ceva despre România, care vreţi să vă primească înapoi. Ea vă aşteaptă, nu-i mai cereţi să vă primească înapoi”, le-a spus Traian Băsescu studenţilor români din străinătate, participanţi la gala pe care Preşedinţia le-a consacrat-o recent.
“Frumoase cuvinte!”, ar spune orice om cu scaun la cap, auzind aceaste vorbe meşteşugite. Cu condiţia să ignore declaraţiile de mai an ale preşedintelui, cel care îi îndemna pe români să rupă, în număr cât mai mare, graniţele tării, spre a-şi căuta de muncă pe-aiurea, în speranţa unei vieţi mai bune.
Nu ştiu şi nu mă interesează în ce stare de spirit a fost Traian Băsescu în cele două ocazii, când a făcut cele două declaraţii care se cam bat cap în cap. Şi nici că prima a fost făcută în condiţii de plină criză românească, atunci când „vesticii civilizaţi” nu-şi prea făceau probleme că ar fi putut fi loviţi şi ei de trăsnetul recesiunii ori al blocajului economic. Mă mulţumesc, însă, să constat cu amărăciune că „declaraţia valabilă” a preşedintelui este cea veche, căci ultima, pe care am citat-o la începutul acestor rânduri, este cel puţin nerealistă. Ca să nu spun mai mult.
Un prim argument, care cântăreşte cel mai greu în întreaga poveste, este cel care răspunde la întrebarea: în câte instituţii ori companii – şi aici mă refer strict la cele de stat – aţi văzut că un tânăr ale cărui competenţe sunt certificate inclusiv de nivelul şcolilor absolvite, este primit cu braţele larg deschise? Mai nicăieri, pot da eu răspunsul, şi aceasta pentru că trăim în ţara care a izbutit performanţa de a considera mai tare un certificat de absolvire a unei facultăţi „la butoane” din Şimleul Silvaniei decât o diplomă de master, doctorat ori post-doctorat al oricărei universităţi de renume. Bineînţeles, dacă pila – de familie ori de „famiglie”, politică ori transpartinică – este pusă aşa cum trebuie.
În al doilea rând, este puţin probabil ca o companie privată românească, oricât ar fi ea de puternică, să consimtă a remunera un specialist, chiar şi din domeniul cercetării, cu sumele pe care este dispusă să le plătească o firmă din zona capitalismului dezvoltat. Şi nu din rea-credinţă, ci pentru că nu-şi permite mai mult.
Or, în aceste condiţii, este clar că orice român căruia i-au fost adresate cuvintele preşedintelui, chiar dacă ar fi convins că, într-adevăr că este aşteptat cu braţele deschise, nu ar putea da vrabia carierei din Occident pe cioara unui post plătit în România chiar la nivelul salarizării unui secretar de stat, aşa cum s-a şi lăudat, la aceeaşi gală, Traian Băsescu.