Afecțiunile genunchiului se dezvoltă fie din cauza uzurii apărute la nivel articular, fie a unor injurii precum o lovitură sau mișcări bruște care forțează genunchiul dincolo de limita normală de mișcare de la acest nivel
Genunchiul reprezintă regiunea articulară situată la joncțiunea coapsei cu gamba. Articulația genunchiului unește femurul cu tibia și cu rotula. Adaptarea perfectă a suprafeței articulare a femurului cu cea a tibiei este asigurată prin existența a două formațiuni fibrocartilaginoase denumite meniscuri. Ligamentele foarte puternice garantează o stabilitate perfectă a acestei articulații.
Diagnosticare curentă
Medicii folosesc mai multe metode de diagnosticare a afecțiunilor de la nivelul genunchiului. „Prima și cea mai la îndemână este anamneza – pacientul relatează detaliat simptomele și eventualele injurii, afecțiuni concomitente care ar putea să explice durerea. Urmează examinarea clinică – medicul face mișcări de flexie, extensie, rotație și presiune asupra genunchiului pentru a localiza durerea și a determina gradul de limitare a mișcărilor. Pentru un diagnostic corect se efectuează apoi teste diagnostice – se fac unul sau mai multe teste pentru a determina natura afecțiunii. Cea mai veche metodă de diagnostic este radiografia – un fascicul de raze X este trecut prin genunchi, formând o imagine bidimensională a structurii osoase”, explică dr. Stanciu Paraschiv, șeful Secției Ortopedie-Traumatologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență.
Investigații moderne
Medicul spune însă că în ultimii 20-30 de ani au apărut și continuă să apară noi tipuri de investigații pe baza cărora diagnosticarea devine din ce în ce mai corectă. „Mai multe detalii despre afecțiunile osoase și articulare se obțin prin computer tomografia axială – un fascicul cu raze X, cu durată de o fracțiune de secundă, este trecut prin genunchi din unghiuri diferite, detectat de un scanner și analizat de un computer (se produc o serie de secțiuni ale genunchiului, care vizualizează țesuturile moi mult mai clar decât radiografia normală, iar imagini individuale pot fi combinate de computer pentru a realiza o imagine tridimensională a genunchiului). Pentru cazurile mai complicate se face scintigrafie osteoarticulară – o cantitate mică de substanță radioactivă este injectată intravenos și este detectată de scanner (acest test detectează vascularizația de la nivelul osului și activitatea celulară de la acest nivel, arătând anomaliile din aceste procese care pot ajuta la diagnostic). Rezonanța magnetică imagistică este un test mai complex, prin care energia venită de la un magnet puternic stimulează țesutul de la nivelul genunchiului să producă semnale, care vor fi detectate de un scanner și analizate de computer (o RMI este sensibilă la detectarea anomaliilor din țesuturile moi, cum ar fi mușchii sau ligamentele). Artroscopia este un test modern, minim invaziv, prin care se rezolvă chirurgical problemele articulațiilor – medicul introduce printr-o mică incizie, la nivelul articulației, un tub subțire, prevăzut cu cameră și lumină (artroscop), imaginile de la nivel articular fiind proiectate pe un ecran”, arată dr. Paraschiv.
Artrita genunchiului
Una dintre problemele frecvente cu care se confruntă specialiștii în ortopedie și traumatologie este artrita genunchiului. „Articulația genunchiului acționează ca o <balama> care permite flexia și extensia gambei, făcând posibile ortostatismul și poziția așezat. Când aceasta nu mai funcționează corespunzător, se impune consultul medical și instituirea terapiei adecvate, altfel există riscul apariției unor complicații, uneori ireversibile, cu consecințe dezastruoase”, spune medicul.
Leziunile sau bolile grave ale genunchiului sunt tratate de obicei de medicul ortoped, specializat în tratamentul chirurgical sau nechirurgical al structurilor osoase, articulare și al țesuturilor moi (ligamente, tendoane și mușchi). Pacienții cu indicație de tratament nechirurgical pot consulta însă și medicul reumatolog (specializat în diagnosticul și tratamentul artritelor și al afecțiunilor asemănătoare).
Afecțiunile genunchiului se pot grupa în funcție de componenta afectată. Astfel, cartilajul poate fi afectat în condromalacie sau leziuni la nivelul meniscului, ligamentele pot suferi leziuni încrucișate anterior și posterior sau leziuni colaterale medial și lateral. În cazul tendoanelor putem întâlni tendinita și ruptura de tendoane, boala Osgood-Schlatter sau sindromul de bandă iliotibială. Acestea, alături de sindromul plicii sinoviale constituie ceea ce cunoaștem sub denumirea generică de „artrita genunchiului”.
Profilaxie
Unele afecțiuni ale genunchiului, cum ar fi cele apărute din cauza unui accident, nu pot fi prevăzute sau prevenite. „Multe probleme de la acest nivel pot fi evitate însă dacă, înaintea efectuării de exerciții sau a participării la diferite activități sportive, se efectuează o încălzire prin mers pe bicicletă, apoi exerciții de încălzire musculară (încălzirea musculaturii din partea anterioară a coapsei (mușchiul cvadriceps) și din cea posterioară reduce tensiunea din tendoane și scade presiunea din genunchi din timpul activității). Fortificarea musculaturii picioarelor prin exerciții specifice (urcatul scărilor, mersul pe bicicletă), exercițiile supravegheate, cu greutăți, sunt un alt mod de fortificare al musculaturii de care beneficiază și genunchiul. Este indicat să se evite schimbările bruște în intensitatea exercițiului, forța și durata exercițiilor crescând progresiv. Se va purta încălțăminte lejeră, care să mențină echilibrul și aliniamentul picioarelor în timpul mersului sau alergării. Problemele de la genunchi pot apărea și din cauza unui picior plat sau a unui picior aflat în pronație (rotat în interior), dar aceste probleme pot fi minimalizate prin purtarea unor tipuri speciale de încălțăminte, cu talonete. Se va menține o greutate adecvată pentru a reduce stresul de la nivelul genunchiului. Obezitatea crește riscul de dezvoltare al afecțiunilor degenerative, cum ar fi osteoartrita”, susține dr. Luminița Dinu, medic primar fizioterapeut în cadrul Ambulatoriului „N.Titulescu”, recomandând ca înainte de a decide efectuarea unor programe de exerciții fizice, mai simple sau mai dificile, să se consulte medicul specialist.