Neputință, numele tău este echipa de handbal masculin a României
Neputință, numele tău este echipa de handbal masculin a României, cea care reflectă, din păcate, imaginea întregului sport autohton, ajunsă acum la stadiul performanței de laborator. Dar în laborator poți să creezi cel mult un campion și nu o echipă.
Așadar, România a mai pierdut o șansă de a ajunge într-un turneu final, în speță cel al Campionatului Mondial ce va avea loc în Spania în 2013, împiedicându-se de o echipă a Belarusului, alcătuită dintr-un super jucător și ceva coechipieri, care l-au ascultat și s-au dăruit pentru obținerea calificării. Iar Serghei Rutenka, cvintuplu câștigător al Ligii Campionilor, și-a dus colegii spre barajul care poate deschide poarta Mondialului iberic. Am văzut la Minsk cum un antrenor cu nume, care a impus respect pe semicercuri în lumea întreagă, Vasile Stângă, a fost doborât de lipsa de mentalitate pentru performanță a elevilor săi. Jucători cu fizic impresionant, cu o medie de înălțime peste 1,92 m, care au însă carențe în mânuirea mingii se cred profesioniști de soi, iar coeziunea din lot este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, pentru că sentimentele de colegialitate și prietenie ce au adus atâtea perfornanțe în trecut pentru generații de handbaliști, astăzi nu mai există, disipate fiind în indolență generală.
Liderul de care are nevoie o astfel de echipă eterogenă ca vârstă și valoare nu a mai apărut de ani buni de zile, dovada că în handbalul mondial românii sunt găsiți doar în handbalul second hand tocmai pentru diletantismul de care dau dovadă. Iar memoria performanțelor de odinioară ne face să suferim și mai mult.
Am căutat motivele acestei căderi inexplicabile pentru un sport care a avut tendința de a deveni unul național, în ciuda faptului că nu l-am inventat noi, dar l-am ridicat la rang de artă în deceniile 60-70. Unul dintre ele este cu siguranță bază de selecție, care s-a redus în ultimele decenii de zece ori. Să nu credeți că vreau să vă impresionez, dar în 1990 handbalul românesc avea mai bine de 45.000 de sportivi legitimați, iar astăzi sunt mai puțin de 5.000. Și, atunci, unde să mai găsești valori? Ajungem iar la performanța în eprubetă, respectiv Centrele de excelență în handbal, create la Rm. Vâlcea pentru fete și la Sighișoara pentru băieți. Dar sprijinul material s-a diminuat încet, încet, iar produsele, a se citi jucătorii de valoare, n-au apărut ori nu s-au copt suficient. Motivele contrapreformanțelor actuale ar mai fi bugetul din ce în ce mai mic alocat acestui sport, în 2012 handbalul primind 3,9 milioane de lei, aproximativ 850 de mii de euro pentru 6 loturi naționale și 2 centre de juniori, în schimb biatlonul, sport eminamente individual, a primit anul acesta 3,98 milioane lei! Ce paradox!
Chiar și în aceste condiții, tot s-ar fi putut închega o echipă națională competitivă, dacă acești tineri ar realiza că sunt aleșii unei națiuni într-un domeniu. Dar pentru mulți dintre ei este doar o obligație să răspundă la convocarea selecționerului, iar când munca o faci cu sufletul îndoit, rezultatele sunt pe măsură.
Am pierdut încă o calificare, se vor schimba bănuiesc antrenorii de la lotul național, pentru că trebuie să se dea un exemplu. Dar performanță nu va face nici următoarea echipă tehnică, deoarece poți să ari cât vrei, căci recoltă nu poți să ai dacă nu ai pus sămânță în brazdă. Așa că rămâne să te gândești la ce producții aveai odată, când pe masa îmbelșugată se aflau titluri, medalii sau trofee și să bei în schimb un pahar cu apă, ca să îți treacă foamea de performanță.
Ștefan ALECSIU este redactor-șef adjunct la Radio România Actualități