Este foarte greu să-ți dai seama, în aceste zile când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, deci calde, ce se întâmplă cu adevărat în Piața Universității.
Este foarte greu să-ți dai seama, în aceste zile când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, deci calde, ce se întâmplă cu adevărat în Piața Universității. Poate este mult mai greu decât în 1990 când, în ciuda faptului că mijloacele de informare aflate la dispoziția omului de rând erau infime față de cele de astăzi, acum posibilitățile de manipulare ale celor interesați, ori chiar ale unor terți, ating, pe alocuri, perfecțiunea. Acum avem televiziuni de știri care transmit în direct imagini de la fața locului, reporteri „de front” care nu se sfiesc să intre chiar în mijlocul unei busculade, avem e-mail și site-uri de socializare care, la urma urmei, nu doar ne pot ține la curent cu derularea evenimentelor, ci ne și pot mobiliza, la o adică, să devenim parte a celor care „scriu istoria”. Dar oare o fac, cu adevărat?
Fără să vreau, fac tot timpul o comparație cu ceea ce s-a întâmplat în Piața Universității a anului 1990, când, student fiind, am crezut și eu, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, că scriu istoria. Eram în tabăra „celor răi”, a celor care nu-l doreau pe Ion Iliescu în fruntea României. Însă, iată, viața este perversă, iar acum fac parte din gruparea celor care nu mai cred că un regim, un președinte, un guvern, se pot răsturna în acest mod. Perversitatea vieții este, însă, și mai mare: urmașii celui pe care-l contestam atunci – și mă refer aici la Victor Ponta și Crin Antonescu (să nu-mi spună cineva că ultimul este urmașul Brătienilor, nu al lui Ion Iliescu, căci risc să nu mă mai opresc din râs!) – fac acum parte din tabăra „celor răi”, a celor care cer străzii să dărâme pe cineva și să-i pună pe ei în loc. Și, mai mult, însuși Ion Iliescu văd că i-a cerut actualului președinte să demisioneze după nicio săptămână de la declanșarea protestelor, când el însuși, în 1990, nici nu s-a gândit la acest lucru timp de 45 de zile, cât a durat demonstrația-maraton din Piața Universității.
Pe de altă parte, nici prin gând nu-mi trece a le ține partea celorlalți. Au greșit și ei masiv, în special prin aroganță, care, iată, pare a fi o boală a politicianului român. Au greșit, în primele zile ale protestului, prin tăcere, și greșesc și astăzi, prin logoreea ce i-a cuprins ca prin farmec, astfel încât mesajul aduce mai degrabă cu un cor de afoni ce lălăie haotic o partitură dificilă și pentru niște profesioniști.
Ceea ce nu voi putea ierta, însă, este pâra la înalta Poartă, pe care au început să o practice politicienii contestatari ai regimului. Mai ales în condițiile în care aceasta ar putea avea ca efect aplicarea unor sancțiuni României, în fapt buzunarului, și așa ostenit, al fiecăruia dintre noi. Nu de alta, dar frumusețea sloganului „Vom muri și vom fi liberi” din decembrie 1989 ar avea astăzi conotații atât de lumești încât îmi este și jenă să le pomenesc.