* „Lumea nu are nevoie doar de antibiotice, ci de mecanisme care să le asigure accesul la tratamente”
Face parte dintre buzoienii care după absolvirea liceului au ales să continue studiile în afara ţării, fiind admis la cea mai bună universitate din lume, Harvard.
*„Lumea nu are nevoie doar de antibiotice, ci de mecanisme care să le asigure accesul la tratamente”
Face parte dintre buzoienii care după absolvirea liceului au ales să continue studiile în afara ţării, fiind admis la cea mai bună universitate din lume, Harvard. Nicolae Done are astăzi 26 de ani şi se poate mândri că timp de un an a fost trezorierul asociaţiei studenţilor români din universitate (Harvard Romanian Association) şi cel care organiza evenimentele cu specific românesc din campus, precum vizita Monicăi Macovei. Pe plan profesional, buzoianul a lucrat la un antibiotic care să combată infecţiile rezistente la antibioticele cunoscute. Nicolae Done a acceptat să vorbească pentru cititorii OPINIA despre viaţa de student în America, joburile pe care le-a avut pentru a se întreţine, proiectele pe care le derulează acum, dar şi despre anii în care chiulea de la ore în Colegiul „B. P. Hasdeu” pentru a juca biliard.
Reporter: Cum vedea adolescentul Nicolae Done America înainte să ajungă la Harvard şi cum a descoperit Ţara Tuturor Posibilităţilor?
Nicolae Done: Înainte de a ajunge la Harvard, cunoşteam America doar din filme, şi, cu toate că niciun film în sine nu capturase foarte fidel cultura americană, per total, aveam o privire de ansamblu, care s-a dovedit a fi chiar foarte exactă: un adevărat curcubeu de locuri, oameni şi experienţe, şi foarte multe de învăţat de peste tot. Dacă m-a uimit ceva, a fost poate tocmai această inabilitate de a generaliza viaţa în America. Primeam des astfel de întrebări de la familie şi prieteni, şi simt că mereu le spuneam altceva, în funcţie de experienţele cele mai recente. Într-adevăr, America este Ţara Tuturor Posibilităţilor, dar nici această expresie nu se aplică uniform – statutul social, veniturile părinţilor, cartierul sau oraşul în care te naşti îţi determină viitorul într-o foarte mare măsură. Nu mi-a luat mult timp să simt aceste discrepanţe pronunţate dintre bogaţi şi săraci sau să mă adaptez la modul diferit de a interacţiona cu oamenii, dar desigur că a fost o experienţă pe care nu o poţi anticipa, trebuie doar să o trăieşti.
Rep.: Vorbeşte-mi despre cele mai puternice amintiri legate de HASDEU!
N. D.: Ce pot să spun, anii petrecuţi la Hasdeu au fost fără îndoială cei mai frumoşi din viaţa mea de până acum. Cu cât am ajuns să explorez mai mult lumea, cu atât mi-am dat tot mai mult seama cât de norocos am fost. Pauza mare, când ne bucuram cu toţii de o după-amiază însorită în parcul cu castani, ora de chimie a domnului Dumbravă, când „nu auzeai nici musca” în clasă, ora de franceză cu mere şi biscuiţi „înfulecaţi” discret pe sub bancă, Centrul de Excelenţă, echipa de fotbal, ocazionala oră când chiuleam şi mergeam să jucăm biliard, şi multe, multe altele… Acestea sunt clipele care m-au format şi de care îmi amintesc oriunde aş ajunge. Şcoala aceea are un anume caracter, o atmosferă greu de egalat. Acolo simţi că poţi învăţa, dar te poţi şi distra, că cele două lucruri nu se exclud reciproc. Mai mult, eşti înconjurat de profesori excepţionali şi foarte pasionaţi de munca lor, de la care înveţi nu doar carte, ci şi ce înseamnă a fi OM.
„Acum mă axez pe economie şi politici de sănătate”
Rep.: Am înţeles că în 2008 lucrai în laboratoarele de la HARVARD la un antibiotic care să combată infecţiile rezistente la antibioticele cunoscute. Ce s-a întâmplat de atunci?
N. D.: Munca în laboratorul respectiv continuă intens şi chiar există speranţe mari că acel antibiotic va ajunge pe piaţă la un moment dat. Eu însă nu mai sunt implicat în acel proiect, şi am realizat de atunci două lucruri: că personalitatea mea nu se potriveşte foarte bine cu munca de laborator (deşi încă din şcoala generală aveam un mini-laborator acasă, unde făceam tot felul de experienţe mai mult sau mai puţin explozive) şi că nu neapărat de noi antibiotice ducem lipsă, ci de mecanisme economice şi sociale care să asigure accesul oamenilor la tratamentele existente. Dacă am avea aceste mecanisme, am salva mult mai multe vieţi decât prin descoperirea unui nou antibiotic. În consecinţă, acum mă axez pe economie şi politici de sănătate, un domeniu mai complicat şi mai ambiguu, dar în care cunoştinţele dobândite în lumea ştiinţifică îmi sunt de foarte mare folos.
Rep.: Vorbeşte-mi despre viaţa unui student român la Harvard
N. D.: Universitatea mi-a oferit bursă completă, care îmi acoperea cazarea, mâncarea, şi cursurile, iar eu doar lucram ocazional pentru a câştiga un ban de cheltuială. Locuri de muncă erau din plin, iar eu am făcut cam de toate: de la arbitru de fotbal, vânzător la magazinul pentru turişti, şi până la asistent cercetător şi consultant pentru îmbunătăţirea educaţiei în campus. Nu am avut probleme mari de adaptare, în general universitatea făcea tot posibilul să le ofere studenţilor tot suportul necesar. Posibilităţi de distracţie erau de asemenea destule – petreceri în campus, baluri, concerte etc. – numai timpul era limitat, dar reuşeam să îmi fac timp de toate.
Rep.: Ce ştiau colegii tăi străini despre România?
N. D.: Nu foarte multe, în general. Cei mai mulţi ştiau de Dracula, de „The Numa Numa Song”, adică „Dragostea din Tei”, de la O-Zone, şi cam atât. Ocazional, am întâlnit însă şi oameni interesaţi de România, care îi cunoşteau istoria şi ştiau problemele cu care se confruntă – în principal problema orfanilor seropozitivi care a făcut ştiri în ziarele străine ani buni, sărăcia etc. Eu am încercat să îi educ şi cu privire la părţile frumoase ale României, şi cred că am avut un oarecare succes.
„Voi lucra pentru guvernul federal SUA”
Rep.: Cu ce te ocupi în prezent? Ce ai făcut după absolvire?
N. D.: După absolvire am lucrat doi ani la Harvard School of Public Health, ca asistent cercetător. În prezent, sunt student la doctorat la Johns Hopkins School of Public Health, cu o bursă pe cinci ani. Mă specializez pe economie şi politici de sănătate – un subiect care pare şi mai relevant în prezent, în contextul dezbaterilor pe tema Legii Sănătăţii din România. În timpul verii voi lucra pentru guvernul federal SUA, într-un centru de statistică a sănătăţii.
Rep.: Vorbeşte-mi despre activitatea ta de trezorier la Harvard. Cum de ai fost tu ales şi în ce constă activitatea ta?
N. D.: Ca trezorier am lucrat un an, timp în care eram responsabil de evidenţele financiare ale organizaţiei. Am ajuns apoi şi preşedinte, şi mă ocupam mai activ de organizarea evenimentelor cu specific românesc din campus. Nu era însă o activitate grea sau competitivă, era mai mult un pretext de a petrece timp cu românii şi de a promova cultura românească în campus.
„Aş vrea pe viitor să contribui la o Românie mai bună”
Rep.: Am văzut nişte fotografii cu tine în caiac canoe…
N. D.: Era de fapt o poză într-o barcă de canotaj. Am practicat canotajul timp de un an la Harvard, deşi nu îl mai practicasem niciodată. Mi-am zis, pur şi simplu, să încerc ceva nou, şi a fost o experienţă deosebită. Camaraderia din echipă şi munca asiduă pentru a fi cât mai în formă la competiţii m-au învăţat multe despre sport şi despre viaţă în general. Mi-am dat seama cât de extensibile sunt de fapt limitele pe care credeam că le am, şi cum să le depăşesc în mod continuu. Am avut şi ocazia să reprezint Harvard-ul la cursa contra eternilor rivali de la Yale, pe care am câştigat-o.
Rep.: Cât de des vii în Buzău?
N. D.: Acasă vin cam de două ori pe an, de Sărbători şi vara. Cred însă că vara aceasta nu voi ajunge, în principal din lipsă de timp.
Rep.: Cum se vede astăzi România prin ochii tăi? Ai schimba ceva aici?
N. D.: România se vede atât cu bune, cât şi cu rele. Ar fi bineînţeles multe de schimbat, dar cred că schimbarea se va întâmpla în timp, în mod organic, prin munca generaţiilor tinere. Personal, aş vrea pe viitor să contribui la o Românie mai bună, însă doar dacă mi se va da şansa.
{loadposition zgalerie04042}