*Astăzi mizează pe buzoianca Anca Tăbleț, studentă la UNATC
Își soarbe calm cafeaua alături de vechiul său prieten Nicolae Cabel, împărtășindu-le celor care se află alături câte ceva din ultimele sale preocupări.
* Astăzi mizează pe buzoianca Anca Tăbleț, studentă la UNATC
Își soarbe calm cafeaua alături de vechiul său prieten Nicolae Cabel, împărtășindu-le celor care se află alături câte ceva din ultimile sale preocupări. Modul în care socializează omul așezat pe canapeaua din biroul directorului de la Colegiul „B. P. Hasdeu” te duce mai degrabă cu gândul la unul dintre profesorii care pun la cale o lecție deschisă și nicidecum la unul dintre cei mai importanți regizori români. Stere Gulea este un om lipsit de capriciile tipice vedetelor. Îndată ce facem cunoștință, mă întreabă cum merg lucrurile în presa buzoiană și cădem de comun acord că mass-media este astăzi tributară banului, fiind dominată de oameni reprofilați din mers. După ce scoate din geantă o carte care relevă preocupările sale recente („Eloge de la fuite”, de Henri Laborit), acceptă fără ezitare să acorde un interviu, vorbind despre debutul său în cinematografie, filmul „Moromeții”, despre Buzău, comunism sau demisia din funcția de director al TVR.
Reporter: Ce amintiri aveți de la Buzău?
Stere Gulea:Prima dată am venit la Buzău prin 66-67 cu Nicolae Cabel. Eram studenți și, într-o vară, la invitația lui, am venit aici. A fost prima dată și singura până astăzi. M-a plimbat să îmi arate diverse locuri din oraș. Țin minte zidul înconjurător al palatului lui Marghiloman. Îmi amintesc că mama lui Nicolae Cabel ne îndemna în fiecare dimineață să mâncăm și erau niște ardei și roșii extraordinare. Rar am văzut așa legume frumose și gustoase. La fel și laptele.
Rep.: Mai nou, am înțeles că aveți o buzoiancă studentă…
S. G.:Da, Anca Tăbleț. O tânără foarte talentată, inteligentă, care a ieșit în evidență de la distanță în timpul examenului. Eu am făcut parte din comisie. Acum ea este la secția de Scenaristică și presupun că va deveni o profesionistă. Eu mizez pe ea.
Rep.: Cum a început povestea cu filmul pentru dumneavoastră?
S. G.:Păi, complicat a început și întâmplător. Am fugit de meseria de profesor de română, pentru că predam la țară. Apoi, am fost coleg cu domnul Cabel, el făcea regie, iar eu făceam teorie. Am înțeles că mă interesa tot mai mult partea practică a cinema-ului și aveam obsesia de a face film. Primul film l-am făcut pentru televiziune și se inspira din Mateiu Caragiale. Așa am debutat ca regizor, apoi am făcut primul film de lung-metraj: „Iarba verde de acasă”, care a avut un anumit ecou. Încet, încet, am ajuns la al IV-lea film, „Moromeții”, care a fost piatra de încercare a carierei mele. Avea să devină piatra de rezistență.
De ce a refuzat Gheorghe Dinică rolul lui Ilie Moromete
Rep.: Vă așteptați la asemenea succes?
S. G.:Erau așteptări foarte mari, pentru că vorbeam despre unul dintre cele mai bune romane românești și puteai claca. În cinematografie, succesul depinde de ceva greu de explicat: cum se adună lucrurile. Premizele sunt aceleași, pentru că există potențial la toți marii regizori, dar unele lucruri ies, altele nu, fără să știi de ce.
Rep.: Este adevărat că inițial l-ați ales pe Gheorghe Dinică pentru rolul lui Ilie Moromete?
S. G.: Da. O vreme am discutat despre rol, dar la un moment dat Dinică nu a mai vrut, din diverse motive. Avea o ofertă pentru un spectacol de teatru în Germania cu regizorul David Esrig. Cred că era și o chestie legată de faptul că se filma la țară, în condiții vitrege…
Rep.: I-a fost teamă de rol?
S. G.:E posibil. Acest lucru l-a avut și Rebengiuc la un moment dat. Se întâmplă, fiind vorba de un rol cu așa rezonanță. După aceea, reîntâlnindu-mă cu Dinică și discutând, după 20 de ani, începuse și el să aibă regrete că a avut o toană care nu a fost benefică pentru cariera lui. Fiind vorba despre un mare actor, se pune întrebarea pentru generațiile viitoare ce roluri mari a avut. Rebengiuc lasă în urmă câteva mari roluri în cinema, iar Dinică, un mare actor, lasă mai puțin, din păcate. Asta e soarta.
Rep.: E adevărat că Marin Preda îl vroia în rolul principal pe Florin Piersic?
S. G.:E un lucru scris în Revista Cinema. Eu nu l-aș fi văzut. Am avut o răutate, spunând că îl alegeam pe Florin Piersic dacă se vroia operetă. El este un om șarmant, dar nu cred că putea face față prin amploaul pe care și l-a creat. Trebuia să lucreze enorm să își învingă toate obiceiurile care fac farmecul lui…
Andrei Pleșu, rămas fără bani în China din cauza lui Gulea
Rep.: La Moromeții II v-ați gândit?
S. G.:A fost vorba de vreo două ori. Am avut cândva o apăsare de conștiință la rugămințile unor oameni și actori. M-am apucat să scriu o variantă de scenariu și am realizat că nu are nicio legătură cu partea I; nu găseam elementele care să facă continuitatea. Nici măcar personajele. Și Moromete era altfel. Lumea lui dispăruse, iar Preda adusese alte personaje greu de definit. Toată acea perioadă extrem de tragică nu mai avea nimic din spiritul Moromeților. Să fac un film sumbru mi s-a părut un nonsens. Am vrut să rămân cu acea lume a romanului.
Rep.: Cât a influențat comunismul cinematografia românească?
S. G.:A fost o cenzură tip dictatură. Și filmele mele au suferit din cauza cenzurii. La „Iarba verde de acasă” a trebuit să refilmez în alte condiții, cu alte texte, cam 30 la sută din film fiind refăcut. De la stadiul de proiect plecai pe ideea de propagandă. Filmele nu aveau o poveste, se pleca de la un deziderat politico-economic și social: facem un film despre agricultură și se încropea o poveste. Astăzi, dacă te uiți la ele, e greu să le urmărești. De la Lenin citire, cinematografia era unul din mijloacele cele mai puternice de propagandă. Se pare că nu a fost însă destul de eficient.
Rep.: Ce va făcut să realizați documentariul „Piața Universității”?
S. G.:A fost o ofertă din partea lui Lucian Pintilie care m-a sunat. Câțiva colegi, Vivi Drăgan Vasile, Vlad Păunescu și Sorin Ilieșiu au făcut un documentar de 10 minute despre fenomen. Pintilie a aflat. Eu am luat legătura cu cei trei și am început.
Rep.: Ați avut probleme din cauza documentarului?
S. G.:Se schimbaseră datele. Eram totuși liberi. Au fost lucruri mai degrabă nostime. Andrei Pleșu era ministrul Culturii și, când a ieșit filmul, era în China. L-a sunat Petre Roman de la Paris și nu a putut da de el. Pleșu apoi a încercat să îl sune continuu. Mi-a zis apoi Pleșu: „Băi, Stere, ce mi-ai făcut? Nu am putut să îmi cumpăr nici măcar o cămașă din China, pentru că mi-am cheltuit toți banii pe telefoane cu Roman”. Îl sunase să îl întrebe cum de finanțează Ministerul Culturii un asemenea film.
„A fost o prostie că am acceptat să conduc TVR-ul”
Rep.: De ce ați renunțat la funcția de director al TVR?
S. G.:Dintr-un motiv simplu. Am crezut că vorbim despre o instituție ce trebuie reformată și restructurată. Așa a fost înțelegerea cu oamenii politici de atunci. După un an, am constatat că erau doar vorbe. Eu luasem de bună ideea, am apelat la consilieri de la BBC, am făcut planuri de restructurare și am constatat că nu se vroia asta. Atunci, am zis: „gata!”. A fost o prostie din partea mea că am acceptat. Trebuia să realizez că nimeni nu are interesul să schimbe ceva.
Rep.: Numiți-mi câțiva regizori pe care îi admirați
S. G.:E greu… Orson Welles, Jean Renoir, Fellini, Bergman, Antonioni, Kurosawa. Dintre cei noi îmi place Lars von Trier. Mai sunt și alții…
Pălăria lui Țugurlan și descoperirea copilului din rolul lui Niculae Moromete
Rep.: A fost greu să alegeți distribuția. Mă refer la actorii mai puțin cunoscuți?
S. G.:Am căutat prin teatrele din țară actori care să nu fi jucat în filme. Am ținut foarte mult la detalii. De exemplu costumele le-am luat de la cei din sat care au căutat prin poduri. A avut efect însă. De exemplu, Florin Zamfirescu mă întreba dacă sunt sigurcă e potrivit pentru rolul lui Cocișilă. Îi era teamă. A văzut însă o pălărie la cei din sat. A zis: „asta e a mea!”. Și-a pus-o în cap și a început să o poarte tare mândru. „Acum parcă mi se pare și mie că mi se potrivește rolul”, mi-a zis.
Rep.: Pe copilul din rolul lui Niculae cum l-ați descoperit?
S. G.:„Distribuția am făcut-o umblând mult prin teatre. Căutam actori care nu jucaseră în filme. Copilul a fost o mare șansă. Am făcut un tur al școlilor și lângă Alexandria, am găsit elevii încolonați așteptându-mă. Mi-a căzut ochii pe acel copil de prima dată. Avea o privire tristă care mi-a plăcut. El era rezervat dar colegii mi-au zis să îl pun să cânte. A cântat „Sono Italiano Vero”. Apoi am aflat că era campion pe țară la șah. Astăzi este un om de afaceri de succes. Îi rămân îndatorat”.
{loadposition zgalerie04096}