“Nicolas Sarkozy este azi un simbol al politicianului demagog, populist fără limite, total lipsit de valori şi scrupule, fără o viziune clară şi coerentă, cu grave concepţii autoritare şi antidemocratice, exhibiţionist şi chiar bufon – adică un Băsescu al Franţei (din păcate replicat şi în alte ţări europene, dacă ne gândim la Berlusconi, Viktor Orban, Boiko Borisov)”, scrie un politician pe blogul personal, cu o zi înaintea primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Franţa.
“Nicolas Sarkozy este azi un simbol al politicianului demagog, populist fără limite, total lipsit de valori şi scrupule, fără o viziune clară şi coerentă, cu grave concepţii autoritare şi antidemocratice, exhibiţionist şi chiar bufon – adică un Băsescu al Franţei (din păcate replicat şi în alte ţări europene, dacă ne gândim la Berlusconi, Viktor Orban, Boiko Borisov)”, scrie un politician pe blogul personal, cu o zi înaintea primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Franţa. Bineînţeles, lupta politică de pe malurile Senei seamănă mult cu cea dâmboviţeană, aşa că nu ar trebui să ne agităm prea mult văzându-i pe ai noştri combatanţi într-ale politicii cum se bălăcăresc pe unde apucă, pe micile ecrane, pe unde FM ori, mai nou, în spaţiul virtual, ar putea spune oricine a parcurs pasajul de mai sus.
Numai că, surpriză!, autorul acestui atac la Sarkozi nu este vreun politician extremist din Hexagon, ci un aspirant la titlul de om de stat, respectiv de premier al… României. Da, aţi citit bine, combatantul în cauză este preşedintele PSD, Victor Ponta, care, furat de mirajul unei victorii prezise de sondajele de opinie a socialistului Francois Hollande, a săvârşit, probabil, una dintre cele mai mari gafe ale politicii româneşti, comparabilă doar cu tirurile delirante anti-americane şi anti-europene ale, culmea!, acum europarlamentarului Cornelui Vadim Tudor.
Vă daţi seama că, în cazul unei victorii, ce-i drept improbabile, a lui Nicholas Sarkozy, PSD, respectiv USL, îşi vor câştiga un “prieten pe viaţă” în persoana realesului. Şi, chiar în caz contrar, nu cred că există politician ori simplu cetăţean francez care să accepte asemenea expresii adresate, până la urmă, “unuia de-al lor”, mai ales dacă sunt venite dintr-un stat de mâna a şaptea precum România şi, în special, din partea unui politician care nu a izbutit să treacă mai departe de înjurătura politică la şcoala serală de combatanţi în politichia dâmboviţeană.