Suntem mereu cu ochii pe tot ce-i verde și are gazon. Ni se pare că fotbalul ar trebui să fie chintesența lumii, dar pe lângă el, există de fapt viață sportivă.
Din patru în patru ani devenim mai atenți la munca și performanțele unor sportivi de excepție, care adună aur și trofee pentru România în competiții europene și mondiale cu gândul la olimpiadă.
Suntem mereu cu ochii pe tot ce-i verde și are gazon. Ni se pare că fotbalul ar trebui să fie chintesența lumii, dar pe lângă el, există de fapt viață sportivă.
Din patru în patru ani devenim mai atenți la munca și performanțele unor sportivi de excepție, care adună aur și trofee pentru România în competiții europene și mondiale cu gândul la olimpiadă.
După un titlu olimpic, mondial sau european, ei apar într-un colț al primei pagini al vreunui ziar de sport, dominată în continuare de cine știe ce fază controversată dintr-un meci oarecare ridicat cu emfază la rang de derby, apoi reintră în anonimat pentru mii de ore de muncă și sudoare lăsate în săli, de obicei nu foarte ventilate sau utilate corespunzător.
Dar adevărații campioni, cei puțini care sunt ai noștri, nu se plâng nici de condițiile precare de antrenament, nici de recompensele pentru care unii fotbaliști nu s-ar da jos din pat ca să-i ridice de la ușă dacă banii ar veni prin poștă, nici de ignorarea performanțelor lor de „presa de specialitate” care preferă o discuție despre fotbal cu onomatopee multe spuse într-un palat atât de aurit încât ți se sterpezesc dinții.
Nu, ei savurează victoria lor cu prietenii și puținii admiratori care-i înconjoară și-apoi se apucă din nou de muncă pentru o nouă medalie.
Cam așa face de prin 1999 încoace o ploieșteancă de buzunar care s-a apucat de judo de mică apoi și-a folosit camera de hotel din cantonamentul de la Cluj mai mult decât cea de acasă.
”Am mai multe haine în dulapul de la hotel decât acasă”, spune micuța sportivă care, de fapt, a adunat în carieră un dulap de medalii. Ultima adusă acasă, din Rusia, de către Alina Alexandra Dumitru, este a 8-a de aur de la Europene. Lângă cele opt medalii de aur, cucerite din 2002 încoace, se află și cea olimpică de la Beijing și alte cinci de bronz din care trei la mondiale plus alte două la europene.
Și Alina așteaptă să ajungă pe Tamisa, pentru o nouă confruntare olimpică. Acum patru ani am fost la doi metri de salteaua, numită tatami în judo, când ea și-a învins în semifinale limitele și frica trecând de dubla campioană olimpică Ryoko Tani iar apoi în 80 de secunde obținând aurul olimpic în fața cubanezei Bernoz care, bănuiesc eu că și azi se întreabă ce a doborât-o atât de iute.
Alina Dumitru devine încă o legendă a acestui sport pentru noi. Interesant este că exemplul ei a făcut imediat discipoli, după Corina Căprioriu, a apărut și Andreea Chițu, care a obținut nu numai medalia de aur la Europenele de la Celiabinsk din Rusia, dar și calificarea la Londra.
Și atunci când mă gândesc la aceste fete de buzunar, de multe ori luptând înfășurate pe sub chimonouri cu feșe elastice pentru a-și proteja echimozele și coastele fisurate, care fac performanță, și un derby scrâșnit Rapid – Steaua, știu că am să aleg să scriu întotdeauna de ele, de campioanele de la judo.
Ștefan ALECSIU este Redactor-șef adjunct la Radio România Actualități