Anii noştri post decembrişti, dedicaţi alegerilor, sunt paradoxal şi bogaţi în evenimente sportive, astfel că, de multe ori găsim în competiţia votării elemente din lumea sportului, pe care unii o îndrăgim foarte mult, să fim clari, pe cea a sportului, nu pe cea a politicii, care ne dezamăgeşte mai totdeauna, după ce reprezentanţii ei parcurg un ciclu de patru ani, pe care şi ei şi noi, din varii motive, îl vrem olimpic, dar el, de fapt, este unul tipic românesc.
Anii noştri post decembrişti, dedicaţi alegerilor, sunt paradoxal şi bogaţi în evenimente sportive, astfel că, de multe ori găsim în competiţia votării elemente din lumea sportului, pe care unii o îndrăgim foarte mult, să fim clari, pe cea a sportului, nu pe cea a politicii, care ne dezamăgeşte mai totdeauna, după ce reprezentanţii ei parcurg un ciclu de patru ani, pe care şi ei şi noi, din varii motive, îl vrem olimpic, dar el, de fapt, este unul tipic românesc.
Aşadar, alegerile locale s-au încheiat cu marea votare de duminică şi cu o victorie clară, în trei seturi sau prin KO aş spune pentru challenger, care l-a zdrobit pe campionul ultimilor ani, e drept, unul de mucava, croit din alianţe şi cu „echipament” furat de la adversari.
Înfrângerea era una previzibilă, dar nimeni nu s-a aşteptat la una atât de dureroasă, aproape fără drept de apel pentru cei care au dominat patru ani viaţa politică din România. Şi, ca după orice meci important, toată lumea va mai comenta, va face calcule pentru următoarea întâlnire, unii vor savura victoria, alţii vor încerca să caute soluţii pentru returul din toamnă, când se va decide ordinea clasamentului la masa bogaţilor pentru încă patru ani.
Uite că m-am luat cu politica şi am uitat de ce vă scriam, despre sport şi evenimentele sale memorabile, anuale, sau întâmplate la patru ani, precum Roland Garros sau Europeanul de fotbal, ce sunt unul pe sfârşite, iar altul la început de drum.
La Paris, zgura cea roşie şi dragă lui Nadal l-a purtat pe iberic până în finală, într-un „passo doble” inventat tot de-ai lui, care ne încântă mereu prin energia şi determinarea mişcării paşilor.
Rafa i-a doborât în rafale scurte de trei seturi pe toţi adversarii săi din aceste două săptămâni şi se pregătea să facă acelaşi lucru şi cu cel cu care trebuie să împartă gloria în următorii ani, Novak Djokovic. Însă, sârbul, voievodul tenisului, este croit din os de partizan, iar pentru el, înfrângere sau milă pentru adversar nu există.
După ce în semifinale a demonstrat faptul că pentru Roger Federer revenirea în fotoliul de lider rămâne un vis prea îndepărtat, Nole a mai făcut o probă a caracterului său de luptător în finala de la Roland Garros, jucată parţial şi oprită de o ploaie providenţială pentru a menţine suspansul. Îngenuncheat după două seturi de un spaniol care părea un personaj din Matrix, atât de rapid era pe teren, Nole şi-a urlat frustrarea, a umflat nările nasului său acvilin, căutând o brumă de aer suplimentară pentru oxigenarea minţii şi a corpului său ajuns la limita extenuării şi a revenit în luptă, cucerind un set, demonstrând astfel tuturor că tenisul practicat de campioni se duce până la ultima minge.
Nu ştiu rezultatul final la ora când scriu acest editorial, dar învingătorul este greu de ales, deşi Roger Federer, campionul care începe să analizeze, nu să mai şi joace finale de turnee de Grand Slam, ar merge tot pe mâna amicului Nadal.
Dar sârbul, deşi seamănă cu galeria Rapidului, adică singur împotriva tuturor, rămâne campionul momentului, aşa că, ani buni de aici încolo vom urmări duelul campionilor Nadal – Djokovic, Federer îndepărtându-se uşor de vârful piramidei.
Vorbeam în titlu nu numai de sfârşit, dar şi de un început. Cel al EURO 2012. Părerea mea după primele trei zile de competiţie: stadioane prea noi pentru un public local stingher, învăţat să spargă seminţe pe gradenele rupte ale unor arene ce au cunoscut parade comuniste, echipe cu ştiinţa fotbalului, dar cu jucători uzaţi şi obosiţi după bătălii duse din greu la cluburile lor şi o ciuntire a drepturilor noastre cu care ne obişnuisem în ani, ca tot românul să vadă Euro, Mondialul sau Jocurile Olimpice la televiziunea lui, la care plăteşte cotizaţie.
Euro 2012 se vede la TVR, parţial color, restul prin alte cabluri pe care trebuie să le plăteşti, sau dacă nu-ţi dă mâna să te duci în vecini sau la căminul cultural ca acum 50 de ani ca să vezi Germania – Portugalia. Că pe ai noştri îi vedem la toamnă, în preliminarii.
Hai România !
Ştefan ALECSIU este Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi