Sâmbătă, 9 iunie, şedinţa Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Casa Municipală de Cultură „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat cu un moment de divertisment susţinut de Matincă Costea pe un text de Nicu Kaner, „Visul unei nopţi de vară” şi un text de Sandu Anastasescu, „Alegerile de altădată”, care au câştigat aplauzele celor prezenţi.
A urmat lectorul de serviciu, Mircea V. Homescu, cu eseul „Quo vadis creştinismul în sec. XXI?” Este bine să dăm cuvântul autorului pentru o mai clară înţelegere a „temei” în discuţie, incitantă prin titlu: „(…) De fapt voi încerca să stau de vorbă cu mine … despre schizma din 1054 şi despre urmările ei, epilog să-i zicem, care dăinuie până azi, la final de secol şi mileniu. Peste dogme şi cult s-ar trece repede şi uşor, fiindcă aşa-i la noi oamenii: teoria ca teoria, doar practica te omoară, iar „practica”, în sfera separaţiei, pe care o discutăm, înseamnă: ori acceptarea de către răsărit a primatului papal, ori transformarea Papei într-un „simplu” Patriarh cu teritorializare limitată geografic; ambele variante la fel de utopice şi de himerice, în raport cu concepţiile lumii de azi. Aşa că ecumenismul rămâne – cu toată grămada de întâlniri de pe întinsul globului pe care le organizează (cine oare?), doar un tip particular de turism pios, în care, ca şi la alte „sinoade” din istoria creştinismului, s-a discutat mult şi s-a hotărât puţin, sau nimic. Din stufoasa argumentaţie, formulată în activitatea ecumenistică, se tot discută – în gol – despre o chestiune asupra căreia, în veci, nu va exista comuniune de vederi. Cine de cine s-a rupt în 1054? Roma de Bizanţ sau Bizanţul de Roma; nu e un biet joc de cuvinte, ci un prim pas pe direcţia îmblânzirii divergenţelor. Ce pachet de răspunderi îşi asumă ortodocşii, în determinismul rupturii şi ce răspunderi îşi asumă romano-catolicii? Nu voi formula eu nimic, deşi m-aş pricepe oarecât, ci las treaba pe seama „teoreticienilor”, ca să se vadă cât egoism şi orgoliu zace în fiecare în parte şi ca să iasă în evidenţă şi mai … transparent, utopia ecumenistică. Iar, extrapolând problema, din sfera generală la noi românii, să încercăm, vreodată … că azi nu are nimeni timp pentru aşa ceva, să lămurim (şi să ne lămurim) dacă noi ne-am rupt de Roma (fiindcă creştinismul daco-romanilor de după predicaţia Sf. Andrei prin zona Istrului era latinic) sau am fost rupţi de Roma. Xenopol a dovedit latinitatea creştinismului nostru iniţial prin terminologia latină religioasă şi cultică: Dumnezeu, înger, creştin, păgân, biserică, altar, etc, restul terminologiei fiind adaos tardiv, după creştinarea bulgarilor care ne-au dominat câteva secole, după ce s-au aşezat la sudul Dunării. Iată de ce mă tot întreb: noi ne-am rupt de Roma sau am fost rupţi de Roma? Cât despre cota de vină a schizmei, care s-ar putea atribui fiecărei părţi, să reţinem doar că Fotius a început gâlceava în 867 şi Cerularius a finalizat-o în 1054. Între numeroasele divergenţe, care au existat, una, cea iconoclastă, a dat roade târzii: occidentalii au rămas oarecât distanţi, faţă de cultul icoanei – foarte intens în răsărit – în timp ce răsăritenii au intensificat cultul şi arta iconică, după ce împărăteasa Irina a restaurat practicabilitatea chipului simbolic. Să nu minimalizăm nici rolul Hegirei al cărei debut, prin „fuga” lui Mahomed de la Mecca la Medina (622), subminează mult unitatea, destul de zdruncinată şi până atunci prin disputele sinodale, a creştinismului primului mileniu. Cât priveşte competiţia pentru dominaţie dintre autoritatea de stat, laică, asupra autorităţii ecleziale, nici apusul şi nici răsăritul n-au putut rezista: cu deosebirea că apusul a cedat mai târziu, în vreme ce răsăritul a capitulat cu câteva secole mai devreme. Încercări de reconciliere, privind celebrul „filioque” au existat mereu, probând invaliditatea caracterului absolut al divergenţei. Traducerea/ interpretarea lui „filioque” s-a făcut fie „de la/ din Fiul” – forma divergentă, fie „prin Fiul” formă conciliantă, dar neacceptată, deşi echitabilă dogmatic. Să aibă oare dreptate Salomon Reinach, , agnosticul om de cultură, de la începutul acestui secol, care formula opinia că „între religii există puţine discrepanţe, dar multe certuri, ostilităţi, lupte?” Iar de la Reinach la Maritain este un singur pas: „diferenţele sunt legitime, este firesc şi necesar să existe, certurile şi violenţele – chiar şi numai verbale – sunt inacceptabile şi se îndepărtează de iubirea intercreştină cuprinsă în Evanghelii”. Dar, ca să fim cinstiţi cu gândurile noastre, să recunoaştem că la schizmă au participat „staff-urile” răsăritene şi apusene, nu … cei pe conştiinţele, grumazurile şi buzunarele cărora se bizuie creştinismul şi care, rareori, au ştiut ce este o dogmă, ce este cult, ce este normă canonică. Ei ştiu doar să se roage, dacă mai ştiu … iar rugăciunea se adresează aceluiaşi Dumnezeu … din ambele rituri. Iar dacă e să coborâm la indignitatea dreptului de a purta „coroana” de „maximus” al unei Biserici (Papă sau Patriarh), să ne amintim câţi episcopi, patriarhi şi papi n-au fost literalmente compromiţători pentru „scaunul” pe care se aflau, intrând în legende pentru nemerniciile comise la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa încrederii cu care vulgul/ gloata îi acceptă să-i îndrume …; spre ce?(…) Ne oprim aici, materialul este mult mai amplu, intră în domeniul conferinţei, deosebit de interesant, ca de altfel toate scrierile celui care este doctorul şi eseistul Mircea V. Homescu.
Sâmbătă, 16 iunie, începând cu ora 17.00, lectorul de serviciu al şedinţei Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi Ana-Cristina Barbu, cu poezie.