Sâmbătă, 16 iunie, şedinţa Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Casa Municipală de Cultură „Florica Cristoforeanu” a debutat cu un scurt moment de divertisment susţinut de Matincă Costea pe un text de Aurel Felea, „Răbdare” şi „Cantina” de I. Avian, răsplătit de asistenţă cu aplauze.
Constantin Marafet a dorit să prezinte, unui public dornic să afle despre soarta personalităţilor româneşti care au marcat literatura naţională, un material semnat Stela Covaci, despre sfârşitul poetului Nicolae Labiş (1935-1956): „Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi „nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui e luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe „conspirative”, „contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş. Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină. Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici, avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate, a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca… . Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare „de interes naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc nedumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi ca basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea. (…)” Tot în aceeaşi tematică, (soarta personalităţilor româneşti), a recomandat cartea prof. univ. Nicolae Georgescu, „Despre ultimele zile ale lui Eminescu”.
A urmat Mihai Doina cu un omagiu adus celui care a fost istoric, critic literar, poet, dramaturg, documentarist, memorialist, academician, parlamentar, ministru, prim-ministru, comparat de G. Călinescu cu Voltaire, Nicolae Iorga (1871-1940), din a cărui creaţie a prezentat două poezii: (Stai drept) „Când inima se rupe-n piept/La cei ce-atârnă de noroc,/ Tu făr-a te clinti din loc,/ Stai drept!/ De-auzi ispita: „Te aştept”/ şi-aşterne-n cale-ţi bogăţii,/ În sărăcia-ţi să te ţii,/ Stai drept!/ între nebuni fii înţelept/ şi asupra-ţi orice-ar fi venit/ La rostul tău încremenit,/ Stai drept!” şi (Gloria) „Ostaşi ai artei, când semnalul/ De luptă singuri voi vi-l daţi,/ Că ţinta este, nu uitaţi,/ Nu gloria, ci idealul; /Adesea, un profet când este/ Ajuns alături de Zeu,/ El pare, de pe vârful său,/ Mai mic, în lumile aceste”. Au venit cu precizări, Mihail Voicu, Constantin Marafet. În calitate de preşedinte al Partidului Naţionalist Democrat, N. Iorga a participat la diferite acţiuni culturale şi politice la Râmnicu Sărat, unde a ţinut conferinţe pe diverse teme. Una din conferinţe este cea de la Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă” datată 1910, „noi ca popor nu ştim să apreciem valorile, să ne păstrăm urmele trecutului, să ne cinstim eroii (…)” şi tot el ar fi rostit, referitor la oraş, „o gară prea mare pentru un oraş aşa de mic”.
Plecând de la „Anul Caragiale 2012”, Mihail Voicu a realizat un „Remember”, ca procedeu antiteza, M. Eminescu – I. L. Caragiale clasicii literaturii române întraţi în universalitate. Expozeul a fost realizat prin contribuţia celor prezenţi, prof. dr. Mihail Voicu a avut abilitatea de a conduce discuţia prin „jalonarea” vieţii şi activităţii celor doi corifei, pornind de la spaţiul geografic, istoric şi cultural al devenirii lor, continuând cu temperamentul, comportamentul celor doi, abordările în iubire şi încheie prin cuvintele lui Caragiale, rămase antologice, autoironia, „Îl admir pe Caragiale,/ Negustor de băutură,/ Face şi literatură,/Însă nu face parale” şi „În Nirvana”, la moartea lui M. Eminescu, „(…) Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”.
Sâmbătă, 23 iunie, începând cu ora 17.00, lectorul de serviciu al şedinţei Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi Mihail Voicu, cu epigrame.