Într-o perioadă în care suflarea românească este interesată doar de fotbalul european şi tir local, o ştire s-a strecurat ca o boare pe la urechile tuturor şi încă nu a fost procesată.
Într-o perioadă în care suflarea românească este interesată doar de fotbalul european şi tir local, o ştire s-a strecurat ca o boare pe la urechile tuturor şi încă nu a fost procesată.
La Jocurile Olimpice de la Londra, trei naţiuni, şi nu oricare, vor avea ca purtători de drapel jucători de tenis cu nume şi renume. Vestea este confirmată sută la sută, Rusia, Spania şi Serbia îi vor avea ca post drapel pe Maria Sharapova, Rafael Nadal şi Novak Djokovic. Este un tribut reciproc pe care industria sportului şi olimpismul şi-l acordă în astfel de momente.
Trei mari jucători de tenis, care au obţinut în carieră tot ce şi-au dorit: faimă, victorii, trofee şi, nu în ultimul rând, bogăţie, aşteaptă cu nerăbdare să păşească pe pista stadionului olimpic din Londra în fruntea colegilor lor, cei care-şi vor reprezenta ţara în cel mai mare eveniment sportiv planetar.
Iar Elveţia nu şi-a anunţat încă opţiunea, dar Roger Federer a declarat că ar fi o mare onoare pentru el să poarte steagul helvet pentru a treia oară consecutiv. Aşa că, de fapt, patru aşi ai tenisului vor fi în fruntea delegaţiilor lor.
Motivaţia participării la Olimpiadă nivelează orice discrepanţă din punct de vedere al câştigurilor, ambiţia oricărui sportiv de a fi parte din acest angrenaj uriaş, fiind suficientă pentru că vedete din lumea tenisului, a baschetului american sau a fotbalului să spună prezent pentru a-şi reprezenta ţara şi a face performanţă olimpică,
Am citit de curând biografia lui Andre Agassi intitulată „Open”. Unul dintre capitolele care m-au impresionat, şi n-au fost puţine, a fost cel în care rebelul tenisului de acum aproape două decenii descria drumul şi sentimentele sale în turneul olimpic de la Atlanta, în 1996, când Agassi a obţinut aurul olimpic, pe care-l va păstra alături de cele opt trofee de mare slam din preţioasa sa vitrină.
Dăruirea, modul de pregătire alături de preparatorul său fizic Gil Reyes, au fost duse la maxim înainte de turneu, pentru că Agassi avea un motiv pe care-l scrie în cartea sa: „Voi juca pentru ţara mea, pentru o echipă cu 300 de milioane de membri”.
Şi, în ciuda unui an nefast din punct de vedere sportiv, rebelul din Las Vegas a obţinut aurul olimpic, învingându-l în finală pe spaniolul Sergi Bruguera.
Aşadar, a XXX-a ediţie a Jocurilor Olimpice va fi una a vedetelor. Dar, mult mai important rămâne faptul că ele vor înnobila şi vor fi la rândul lor înnobilate de acest fior olimpic.
Să trecem puţin totuşi şi-n lumea fotbalului European, pentru că până la urmă calculul hârtiei s-a concretizat. Germania şi trei ţări latine: Spania, Italia şi Portugalia sunt în careul de aşi al ediţiei 2012.
Paradoxal, deşi fotbalul-spectacol este la el acasă în Kiev şi Varşovia prin prezenţa celor trei reprezentative peninsulare, toţi ochii sunt îndreptaţi către Germania, nu pentru că este sponsorul economic al celorlalte trei, dar lumea are încredere că tot ce face neamţul este de calitate.
Spania păstrează aura de invincibilitate, trimiţând o Franţă fantomatică înapoi în hexagon, dar vine duelul cu vecina Portugalia, meci în care orgoliul este argumentul principal.
Germania şi Italia va fi o altă semifinală ce părea până duminică seara de unu solist. Însă, Prandelli a insuflat trupei sale un entuziasm al jocului perfect filtrat de pasele geniale ale lui Paolo şi astfel joi vom avea un regal fotbalistic.
Aşa sper, de aceea şi semnez acest articol.
Pe săptămâna viitoare,
Ştefan Alecsiu este redactor şef adjunct la Radio România Actualităţi