Stau pe o canapea, într-o staţie de autobuz. Parcă mă ia somnul … Şi parcă visez … Microbuzul trage la bordură. Şoferul, în cămaşă cu mâneci scurte şi cu cravată, deschide uşa şi ni se adresează:
“Poftiţi, vă rog ! Urcaţi, doamnă… Şi dumneata, tataie, unde mergi? La spital? Da, vă anunţ eu când trebuie să coborâţi, nicio problemă. Vă văd că sunteţi suferind. Dumneavoastră, domnule … Nu mai sunt locuri pe scaune la cursa asta. Mă scuzaţi, dar aşa-i regulamentul, nu pot să transport călători fără locuri pe scaune …”
Mă trezesc brusc, tocmai când microbuzul BZ-05-G… de pe traseul 8, frânează la bordură. Pare mai mult decât obosit. La culoare este alb murdar cu pete. Uşa a doua este blocată, poate cu şurubul de sus. Şoferul este lejer echipat. Şlapi în picioare, pantaloni de plajă … Ba nu, exagerez, nu s-ar duce la mare cu aşa ceva. Dă biletele cu nonşalanţă: 1,5 lei, 1,5 lei, 1,5 lei. O doamnă urcată înaintea mea nu-şi găseşte locul. Mă enervează. Caută şi iar caută. Până la urmă se hotărăşte. Stă în picioare. Mă uit mai bine la scaune: Jalnice! Murdare, jegul luceşte, soioase, cu îmbrăcămintea din vinilin ruptă şi, la unele, cu buretele legat de scheletul metalic cu sfoară. Husele sunt o amintire: mototolite şi la fel de murdare, iar de tetiere, nici vorbă. Acum mă dumiresc. Doamna se ferea ca nu cumva să se murdărească de pe vreun scaun, să nu “împrumute” ceva, că de, cine mai ştie ce-a cărat transportatorul cu hârbul ăsta care azi execută un serviciu public .
Dar, să descriu tabloul în continuare: geamurile umblătoarei pe patru roţi sunt murdare, plafonul afumat, iar podeaua pătată şi nespălată. Trecem peste nişte denivelări şi autovehiculul se zdruncină din toate încheieturile, iar dacă priveşti mai atent, pe sub uşi se vede cum “goneşte” asfaltul. Mă întreb, ca un neştiutor în ale transportului de călători: dacă şi pe dedesubtul maşinii mecanismele au cam aceeaşi stare fizică cu interiorul, ce plătim, de fapt, urcând într-un asemenea jalnic mijloc de transport? Cumva, taxă pe prostie?
Suntem aproape de Bulevardul Nicolae Bălcescu, aşa că îmi vine să-i strig şoferului “La bulivard, birjar, la bulivard!” Ce rost ar avea, mă întreb: Oare toate mârţoagele au dreptul să circule pe bulevard?
Aşadar, cine pune semaforul pe roşu pentru astfel de “mârţoage” din transportul de călători? Pentru că mai sunt şi altele. Sau mergem în continuare “pe şanţ”, cum se mai spune: “Eu mă prefac că nu aud, tu că nu vezi, doar afacerea să meargă…”
Ion STOIAN