Cu o monitorizare europeană oficială a organizării şi desfăşurării referendumului, cam cum era necesar prin anii ‘90 la alegerile din republicile desprinse din fosta Iugoslavie. Prin comparaţie, România nu s-a bucurat de o asemenea atenţie din partea lumii civilizate din vremea descinderilor prin Capitală a hoardelor conduse de Miron Cosma.
Cu o monitorizare europeană oficială a organizării şi desfăşurării referendumului, cam cum era necesar prin anii ‘90 la alegerile din republicile desprinse din fosta Iugoslavie. Prin comparaţie, România nu s-a bucurat de o asemenea atenţie din partea lumii civilizate din vremea descinderilor prin Capitală a hoardelor conduse de Miron Cosma.
Cu o imagine în faţa partenerilor din Uniunea Europeană şifonată mai abitir decât atunci când fostul preşedinte Ion Iliescu dădea indicaţii preţioase judecătorilor implicaţi în procesele de restituire a proprietăţilor confiscate de regimul comunist, pentru a-i determina să înceteze cu retrocedările dictate de magistraţi în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Cu un partener european de nădejde până acum – întâmplător cea mai puternică ţară din Uniune – al cărei premier, femeie, a fost jignit în cel mai pur stil golănesc de cel care se crede omologul tuturor şefilor de stat şi de guvern din Europa unită.
Cu un prim-ministru plagiator de teză de doctorat, care nu a auzit de codul onoarei politice, care spune, printre altele, că atunci când ai fost prins cu mâţa-n sac, pleci învârtindu-te şi te ascunzi în gaură de şarpe, petrecându-ţi acolo apusul carierei publice.
Cu un preşedinte interimar căruia i-a fost întotdeauna mai comod să se lupte cu somnul, lăsându-le altora plăcerea să câştige în numele său toate marile bătălii politice.
Şi ne-am mai ales cu o economie încremenită în aşteptarea zilei în care noii guvernanţi se vor apuca să lucreze ceva şi pentru binele ţării, cu un Consiliu al Investitorilor Străini care a reacţionat imediat la primele derapaje de la democraţie, lansând un puternic semnal către confraţii de peste graniţă, cu un leu care se micşorează pe zi ce trece în timp ce jena financiară a românului îndatorat la bănci creşte proporţional.
Peste toate, sume importante aruncate pentru o consultare populară în miez de vară, când orice om sănătos la cap are cu totul alte preocupări, cum ar fi odihna după un an de muncă, lucrul pământului, statul la umbră chiar, mai toate incompatibile cu visul de a scoate la urne, la sfârşit de iulie, vreo nouă milioane de cetăţeni cu drept de vot. Iar paradoxul este acela că iniţiatorii şi organizatorii referendumului – acum, când lumea civilizată îi obligă să nu se mai joace cu procentele pe lângă lege – vor trebui să muncească din greu pentru un lucru pe care credeau că-l vor obţine uşor şi cam de-a gata, pe când adversarii, cu mic cu mare, de la vlădică şi până la opincă – ar putea, pur şi simplu, să-i privească de pe margine şi, în ziua referendumului, să iasă fiecare la un grătar, fără a uita să-şi ia cu ei câţiva prieteni.
Şi, în acest răstimp, niciun oficial român nu se mai ocupă de gestionarea dezastrului din interiorul ţării: economia este lăsată pe mâna lui Mugur Isărescu – căruia, între noi fie vorba, orice politician care s-a perindat pe la guvernare, ar trebui să-i dea acatiste săptămânal-, iar despre Bac, numai de bine, căci tânărul neinstruit este mult mai uşor de manipulat.
Exemplele stricăciunilor făcute de pucişti ar putea continua. Însă este momentul să ne întrebăm: A meritat?