Nu este greşit să spunem că noi, ca neam, avem vocaţia de a ne alege – la nivel naţional sau local – lideri care să ne ţină mai mereu în stare de veghe. Fiecare, după ce a fost ales, simte nevoia să iasă, în moduri diferite, în faţa celor mulţi – sau celor puţini – şi să spună lucruri care să atragă atenţia celorlalţi sau, mai ales, să distragă atenţia de la ceea ce “arde” atunci, adică de la ceea ce ar fi interesant şi util pentu cei mai mulţi.
Nu este greşit să spunem că noi, ca neam, avem vocaţia de a ne alege – la nivel naţional sau local – lideri care să ne ţină mai mereu în stare de veghe. Fiecare, după ce a fost ales, simte nevoia să iasă, în moduri diferite, în faţa celor mulţi – sau celor puţini – şi să spună lucruri care să atragă atenţia celorlalţi sau, mai ales, să distragă atenţia de la ceea ce “arde” atunci, adică de la ceea ce ar fi interesant şi util pentu cei mai mulţi.
El simte nevoia să iasă cu ceva, care uneori pare o “bombă”, tocmai pentru că vrea să distragă atenţia, atrăgând, însă, foarte subtil atenţia altora că este nevoie urgentă de intervenţie. Iar cine este obişnuit să “sară” imediat ca ars şi să spună lucrurilor pe nume (sic!) aude şi se conformează. Iese imediat, la o tribună mai mare, poate chiar să iasă şi la o tribună mai mică, se transformă în trompetă şi ne dă de înţeles că a priceput în totalitate ce a zis alesul.
Aşa a apărut “cestiunea” plagiatului şi problema plagiatorului în actualitatea românească a ultimelor săptămâni, perioadă în care nu numai căldura, insuportabilă uneori, a încins totul în jurul nostru, ci şi vorbele grele aruncate cu voluptea denigrării sau anulării celui care, adversar fiindu-ţi, trebuie împroşcat cu orice termen din limbajul cât mai derizoriu posibil.
Din momentul apariţiei, o apariţie provocată subtil, prin pronunţarea unui cuvânt italienesc, zis aşa ca din întâmplare, problema plagiatului şi a plagiatorului a făcut şi rău, dar este pe cale să facă şi mult bine. A făcut rău pentru că a intrat în seria largă a viciilor. A devenit un viciu poate mai grav decât cel al băuturii sau al obişnuinţei de a te strecura în alte paturi matrimoniale decât cele din familia legitimă. A făcut rău pentru că a dezlegat limbi care au rostit orice. S-a ajuns până acolo încât cineva, făcându-şi adversarul politic hoţ, se indigna până la pierderea vocii deja răguşite întrebându-se cum de este posibil ca “hoţul” să mai vorbească cu propria nevastă. A făcut rău pentru că a tulburat existenţa primului om în guvern, a unui ministru, şi este pe cale să o zdruncine şi pe cea a unui procuror general. A făcut rău pentru că i-a făcut pe unii să iasă în public şi să vorbească despre autenticitate, chiar dacă nu înţelegeau ce este aceasta, sau, mai abitir, nu puteau să distingă aria largă a autenticităţii de interpretarea vulgară a termenului.
Spuneam, însă, că este pe cale ca – din moment ce a fost pusă pe tapet – problema plagiatului şi a plagiatorului să provoace şi ceva bine printre noi, să mai strunească unele elanuri de a scrie, de a comite volume de orice fel, de a produce lucrări de licenţă, de masterat, de doctorat etc. Dacă deschidem limpede ochii asupra unora dintre tipurile de lucrări enunţate mai sus, s-ar putea să dobândim ceva la care nu ne-am gândit. Adică: unii să fie scoşi din seria largă a “autorilor” licenţiaţi, dovediţi, în mintea proprie mai ales, oameni cu masterate sau doctorate. Sau, cel puţin, să-i facem să se ruşineze pentru că nu au privit în ei înşişi pentru a-şi vedea neputinţa de a crea ceva autentic, limitându-se să copieze, integral sau parţial, alte lucrări, prezentându-le drept creaţie personală.
Întrebarea firească este cum vom reuşi să-i facem pe unii să-şi recunoască propriul viciu – dacă plagiatul a devenit viciu!
Ionel BANU este profesor de Limba şi Literatura Română şi director al Colegiului Naţional „B.P. Hasdeu”