În ceea ce scriam săptămâna trecută, am strecurat cuvântul autenticitate, despre care unii au încercat să facă vorbire referindu-se la problematica plagiatului şi a plagiatorului. Sugeram că termenul nu era înţeles în sfera lui justă de semnificaţie, pentru că plagiatul trebuia clamat într-un anume sens, îndreptat către unul şi altul – privit mai ales ca adversar şi nu ca autor al unei lucrări sau al unui articol.
În ceea ce scriam săptămâna trecută, am strecurat cuvântul autenticitate, despre care unii au încercat să facă vorbire referindu-se la problematica plagiatului şi a plagiatorului. Sugeram că termenul nu era înţeles în sfera lui justă de semnificaţie, pentru că plagiatul trebuia clamat într-un anume sens, îndreptat către unul şi altul – privit mai ales ca adversar şi nu ca autor al unei lucrări sau al unui articol.
De asemenea, spre finalul rândurilor de acum o săptămâna, gândeam că unii “autori” – stăpâni ai propriilor lucrări concepute şi scrise – ar trebui să se ruşineze pentru că nu au privit în ei înşişi, adică au închis ochii, ai minţii dar şi ai sufletului, nevăzându-şi neputinţa de a crea ceva autentic, având întunecimea de a copia, integral sau parţial, lucrările pe care le-au avut la îndemână, prezentându-le drept creaţie proprie, semnată cu nume şi prenume.
Punând în felul acesta problema, încercam să leg scrisul, de fapt scrierea unor lucrări necesare în anumite etape ale vieţii şi ale devenirii noastre ca fiinţă creatoare prin scris, de autenticitate. Ne gândeam la autenticitatea definită sub semnul minţii pătrunzătoare şi plină de fineţe a lui Andrei Pleşu. Acesta înţelegea autenticitatea ca “incapacitatea cuiva de a spune sau de a face lucruri la care nu aderă cu totalitatea fiinţei sale”. Autorul sublinia cuvântul “totalitatea”, făcându-ne să gândim că este opus autenticităţii acel act, voit de cineva, prin care încearcă să ascundă ceva atunci când “scrie” sau când “spune”. Omul autentic este cel “integral prezent în fiecare vorbă pe care o rosteşte şi în fiecare din actele sale”. “Integral prezent” ar însemna, mai ales, că mintea şi sufletul/inima se îngemănează atunci când trebuie să fim autentici şi nu altfel, adică opuşi autenticităţii. Omul autentic se comportă într-un acord perfect cu sine, autenticitatea acompaniindu-se cu sinceritatea “faţă de ceilalţi”, dar, mai pregnant, cu sinceritatea “faţă de firea proprie”. Un om este “întreg” doar atunci când, “în tot ceea ce întreprinde, este prezent cu întreaga sa alcătuire: fără disimulări, fără sincope, fără fragmente”.
Legând demersul explicativ limpede ca un cristal al celui care s-a format sub semnul lui Constantin Noica, accentuez că orice am comite sub forma scrisului ar trebui să stea sub semnul autenticităţii. Cel care scrie şi semnează ca autor ceea ce scrie trebuie să privească în adâncul său atunci când semnează şi să fie perfect luminat că a ajuns la acordul cu sine, adică este deplin prezent în paginile lucrării sale pe care o oferă – ca rod al minţii şi al sufletului – celorlalţi. Cel care scrie trebuie să fie sincer faţă de ceilalţi, întrucât semnează ceea ce produce prin scris. Problema este dacă “autorul” dovedeşte şi “sinceritate faţă de firea proprie” (tot Andrei Pleşu). Scrisul este, neîndoielnic, un joc, iar regulile jocului vor impune un sistem ferm de obligaţii şi drepturi, de privilegii şi responsabilităţi şi, atâta vreme cât sunt respectate regulile jocului, acesta – scrisul – nu favorizează şi nu lezează pe nimeni. Plagiatorul se favorizează, însă, pe sine, iar plagiatul poate deveni un viciu care îi lezează pe alţii. Pentru că plagiatul este, găsim în orice dicţionar acest termen, un furt – literar, artistic sau ştiinţific.
Ionel BANU este profesor de Limba şi Literatura Română şi director al Colegiului Naţional „B.P. Hasdeu