Cititorii OPINIA au posibilitatea să-şi vadă tipărite cele mai interesante puncte de vedere pe care le-au postat drept comentarii la articolele apărute pe site-ul www.nope.opiniabuzau.ro ori pe care le-au trimis prin poşta electronică, precum şi solicitările pe care le adresează redacţiei în vederea obţinerii unor sugestii pentru rezolvarea problemelor care îi frământă. Rubrica de faţă se vrea un dialog permanent cu dumneavoastră, pe care îl vom purta atât prin intermediul ediţiei tipărite, cât şi prin cel al ediţiei on-line a ziarului OPINIA.
Cititorii OPINIA au posibilitatea să-şi vadă tipărite cele mai interesante puncte de vedere pe care le-au postat drept comentarii la articolele apărute pe site-ul www.nope.opiniabuzau.ro ori pe care le-au trimis prin poşta electronică, precum şi solicitările pe care le adresează redacţiei în vederea obţinerii unor sugestii pentru rezolvarea problemelor care îi frământă. Rubrica de faţă se vrea un dialog permanent cu dumneavoastră, pe care îl vom purta atât prin intermediul ediţiei tipărite, cât şi prin cel al ediţiei on-line a ziarului OPINIA.
Mulţumim domnilor doctori
În vara anului 1984, după nouă ani de robie la construcţia Barajului Siriu (o săptămână de la 7 dimineaţa la 19 seara, iar una de la 19 seara la 7 dimineaţa), organismul meu a început să cedeze. Am fost trimis de medicul şantierului, la cabinetul interne de la Policlinica Nehoiu, unde doctorul Bulachi Victor a zis: „S-ar putea să ai nişte pietricele în fiere”, iar în fişa medicală a scris: „litiază biliară”. Aşa am ajuns la Spitalul Fundeni, unde mi s-a scos fierea. Unii ziceau că o să trăiesc o săptămână sau două. După externare, mergeam la control la doctorul Găuran Dan periodic, la Nehoiu. În anul 1989, doctorul Găuran mi-a rezolvat o hernie, cu care n-am mai avut nicio problemă. În anul 2004, la o internare la doctorul Bulachi, mi s-a găsit ulcer, şi cu tratamentul primit, după opt ani, acelaşi radiolog, cu acelaşi aparat, a zis că nu mai am ulcer.
În ziua de 15 martie 2011, la camera de gardă a Spitalului Nehoiu, eu şi copiii mei am dus baba mea mai mult moartă decât vie. Când am aflat că o internează la chirurgie, am protestat, că nu avea cum să reziste la operaţie. „Nu e caz de operaţie”, a fost răspunsul doamnelor asistente. Atunci, am zis că aş dori să o cârpească, pentru că pe 30 iulie noi împlineam 50 de ani de când am fost amândoi la primărie, şi de când ne înfulecăm zilele unul la altul. „O să ducă mai mult, veţi vedea”, au zis doamnele asistente. Cu tratamentul făcut şi cu o îngrijire a întregului activ medical la fel ca pentru bunicuţa proprie, mi-au dat în locul unui semicadavru o băbuţă care se mişcă şi astăzi. Mai greu, dar se mişcă.
Pe această cale, aducem mulţumirile noastre tuturor celor care ne-au scos din ghearele celei cu coasa, mai bine mai târziu decât niciodată, şi să ne ierte dacă am făcut vreun gest necugetat faţă de domniile lor.
Dacă noi suntem fericiţi că vedem băbuţa între noi, ea se simte pedepsită să mai împlinească peste o săptămână încă un an de căsnicie grea, lângă un bărbat bătrân, urât, leneş ca un trântor, şi nesuferit. Aşa că, distrusă de muncă, boli şi bătrâneţe, dar cu satisfacţia datoriei împlinite, umblă prin casă şi afară, strigând după noi ca să o ajutăm la treburile gospodăreşti, pe care nu le mai poate biriu.
Ioan Poiană
23 iulie 2012
Pensionar – Siriu