În anii ‘80 cărţile lui făceau senzaţie, ajungând să fie citite pe furiş inclusiv în puşcării. Nonconformist, cu un umor cu totul special, buzoianul Mihai Stănescu a fost considerat de către comunişti unul dintre cei mai incomozi artişti. Caricaturile sale au fost premiate din Japonia până în America, iar aprecierile venite din afară aveau să le dea tovarăşilor de Partid ideea de a-l convinge să plece definitiv din ţară. A refuzat, continuând să le scoată fire de păr alb oficialilor de atunci cu reclamaţiile lui trăznite. Astăzi, deşi a intrat într-un con de umbră, Mihai Stănescu iese din nou la rampă cu o nouă carte: „Album kitsch”.
Buzoianul s-a întors în urmă cu ceva timp în oraşul copilăriei sale acceptând să ne acorde un interviu despre viaţa sa pigmentată cu poveşti demne de film: fuga din Buzău, cocoţat pe vagonul de tren, joaca prin turnul Palatului Comunal, demisiile repetate pe motiv că nu are timp să se îndrăgostească, buticul pe care îl are în Bucureşti, localul din Paris unde îşi bea cafeaua pe urmele lui Picasso şi multe altele. La prima vedere pare un tip ursuz, greu de abordat, însă după primele declaraţii îţi dai seama că tocmai ăsta este farmecul său: vorbeşte despre întâmplări neobişnuite, pline de umor, păstrându-şi o mină sobră ca şi cum ar vorbi despre starea vremii.
Reporter: Vorbiţi-mi despre cea mai recentă carte a dumneavoastră. De ce o consideraţi kitsch?
Mihai Stănescu: Am numit-o kitsch pentru că ea cuprinde desenele şi fotografiile făcute în ultimii doi ani, comentarii, autointerviuri. Am făcut-o să îmi placă în primul rând mie. Sunt pasionat şi de fotografie. Pe fata mea am fotografiat-o în fiecare an, de când avea şase ani, în aceeaşi rochie, iar acum când ea are 32 de ani, am început să repet povestea cu fiica ei, adică cu nepoata mea. Fotografiile astea sunt publicate în carte.
Rep.: Câte cărţi aţi lansat până acum?
M. S.: Vreo 12. Mă întreba cineva în Revista URZICA câte premii am luat şi eu am zis peste 29 pentru că luasem 30.
Rep.: Este adevărat că aveţi probleme cu distribuţia ultimei cărţi?
M. S.:Am probleme pentru că responsabilele de librării nu mă cunosc şi când mă duc cu cartea, ele o răsfoiesc şi îmi spun că nu au loc în rafturi. Am constatat că nici pentru cartea Mihaelei Rădulescu nu aveau loc şi de aceea au pus-o în vitrină. Numai eu ştiu că sunt valoros, alţii nu ştiu (n.r.-râde). Am mai lucrat şi în Publicitate pentru că eu asta am terminat în facultate; am lucrat la campania lui Băsescu la Primărie.
„La HASDEU eram un elev mediocru dacă nu chiar slab”
Rep.: Vorbiţi-mi despre copilăria dumneavoastră.
M. S.: Copilăria mea s-a întâmplat într-un sat de lângă Mizil care se cheamă Boldeşti-Grădiştea. Făcea atunci parte din judeţul Buzău. Mama a rămas văduvă pentru că tata a murit în război şi au numit-o primar în satul acela la vreo 20 de ani. A fost apoi mutată la Buzău şi avea serviciul chiar în Palatul Comunal unde noi, cei doi copii stăteam ore întregi. Ne jucam prin turnul Palatului. Liceul l-am făcut aici, la HASDEU.
Rep.: Ce vă mai amintiţi de liceu?
M. S.: Era un liceu doar de băieţi, aveam profesori foarte buni, iar eu eram un elev mediocru dacă nu chiar slab. Doar la Franceză, Geografie şi Desen eram mai bun. Pictura am învăţat-o la Casa de Cultură unde făceam cursuri. Este o tradiţie cu liceul ăsta pentru că nu întâmplător Emil Palade, Elena Udrea şi eu am învăţat aici (n.r. – râde). Buzăul era deosebit pe atunci; erau case vechi, iar noi ne plimbam pe Corso, aşa cum numeam străduţa din faţa Palatului. Erau doar vreo două blocuri construite prin anii ‘50.
„Mama nu mi-a dat bani de bilet şi am plecat la examen pe tren”
Rep.: De unde dragostea pentru caricatură? Cum aţi ales Arte Plastice?
M. S.: După HASDEU, am făcut Liceul de Artă la Iaşi şi la Bucureşti. Am dat examen prima dată şi nu am reuşit cu toate că terminasem liceul cu 10, în 1956. Am vrut să mă duc la facultate, la Limbi Arabe pentru că era o criză de petrol şi se căuta asta, dar nu am reuşit; erau patru candidaţi pe loc. La Medicică, unde vroia mama să mă duc să îi fac rost de medicamente ieftine, erau vreo 10 pe loc. Rămăsesem aici la Buzău corigent la Geometrie parcă şi până la urmă am luat Bacalaureatul. Am căutat o şcoală de artă care să aibe internat. Era una la Baia Mare şi una la Iaşi. Am ales Iaşiul, dar mama nu era de acord şi nu mi-a dat bani să plec la examen. Mi-am băgat buletinul în pantof şi m-am urcat pe tren pentru că nu aveam bani de bilet. Mergeam sus pe vagon vreo opt ore cu militari. Noroc că ne-a prins conductorul înainte să ajungem la Iaşi şi ne-a dat jos chiar înainte să urmeze un tunel. Am fugit, am scăpat de cei care mă alergau să mă amendeze, m-am dus şi am dat examen două zile: la Pictură şi Desen. Nu am putut să mai stau să dau examen şi a treia zi, la Modelaj pentru că îmi era foame şi nu aveam bani. Între timp mama aflase şi mi-a trimis 100 de lei la Iaşi, dar au ajuns când eu eram deja la Buzău.
Rep.: Aţi picat deci.
M. S.: Nu, m-au acceptat şi doar cu două examene. M-au primit în anul II.
„Directorul mi-a spus: <Măi, ai cerut demisia mea! Fă cererea ca lumea>”
Rep.: Ce a urmat după facultate?
M. S.: M-au repartizat la ONT, la Ministerul Turismului, unde făceam pliante sau cream standuri pentru expoziţiile internaţionale de afară. Călătoream mult. Prima dată făceam doar pliante, dar mi-am dat demisia după un an pentru că mă chemau la 7 dimineaţa şi eu le-am zis: „Băi, eu nu mai am timp să mă îndrăgostesc!”. Am făcut cere de demisie, directorul mi-a dat-o înapoi pentru că o formulasem în aşa fel încât se înţelegea că cer demisia lui. „Măi, ai cerut demisia mea! Fă cererea ca lumea. Dacă motivul este îndrăgostitul, înseamnă că te vei întoarce”, mi-a zis directorul. Am plecat la mare şi chiar m-am îndrăgostit în vara aia. M-au chemat iar la muncă şi le-am zis că nu mai vin decât dacă mă trimit de şapte ori pe an în străinătate. Au acceptat şi m-au dat la secţia care făcea standurile de prezentare.
Rep.: A fost primul pas către celebritate?
M. S.: Nu. Erau doar nişte standuri de propagandă. Peste vreo şapte ani mi-am dat iar demisia în acelaşi timp cu divorţul. În ‘78. De atunci sunt freelancer şi m-am apucat de caricatură. Am făcut o expoziţie iar peste un an am luat un premiu mare în Belgia. În ‘81 am mai luat un premiu important în Japonia, într-un concurs cu 10.000 de lucrări. Îmi aduc aminte că nu m-au lăsat să plec în Belgia să iau premiul pe motiv că sunt divorţat; oamenii divorţaţi nu aveau voie să ia viză.
„Un homless mi-a spus că mi-a citit în puşcărie cartea oprită la tipar”
Rep.: Sunteţi numit „cel mai incomod caricaturist al regimului comunist”. De ce?
M. S.: M-am comportat ca un om liber: pregăteam o expoziţie un an de zile, făceam reclamaţii că nu mă lăsau. Îmi ziceau că eu sunt mai mult scriitor, decât pictor şi trebuie să mă duc la Uniunea Scriitorilor să îmi dea sală expoziţională. În 1982, mă lăudaseră ăştia de afară prin ziare şi am scos cartea „Mihai Stănescu” care avea pe copertă un zid şi trei oameni stând unul peste altul, iar cel de sus care ajungea peste zid era orb. După patru zile, Ministerul Culturii a scos cartea din librării. Apucaseră să se vândă însă 4.000 de exemplare din cele 5.000. Acum câteva zile m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus că a cumpărat cartea asta dintr-un camion. Ăştia când au strâns cărţile să le ducă pe strada Maria Rosetti, la USR, le-au pus în camion şi pe drum şoferul mai vindea câte o carte. Oamenii au făcut însă xeroxuri după carte şi au răspândit-o.
Rep.: A urmat „Umor 50 %” şi ea interzisă…
M. S.: Da. Asta nu a mai apucat să apară. Cred că a pârât cineva din tipografie şi Poliţia a interzis-o. Un deţinut mi-a spus peste ani că el a citit-o însă în puşcărie în anul acela. Era un homeless care mirosea a votcă şi mi-a demonstrat că ştia şi textele.
Rep.: Aţi fost premiat în Japonia, aţi primit bursă în America şi oferte de muncă în Los Angeles şi Paris. Cum de nu aţi rămas în străinătate?
M. S.: Pentru că aici lumea mă cunoştea, mă oprea pe stradă, mă pupa. În America ca să fii caricaturist trebuie să şti limba, să faci jocuri de cuvinte… Sigur că puteai avea maşină şi piscină, dar nu era important pentru mine asta. Important era să fac ceva ce alţii nu făceau. Colegii mei făceau caricaturi cu chelneri şi frizeri, iar eu făceam doar caricatură politică. Multe deveneau bancuri şi circulau din gură în gură.
„La mine perioadele de îndrăgostire au durat şase luni, iar căsătoriile şase ani”
Rep.: Cum de vă lăsau să ieşiţi din ţară?
M. S.:Făceam tot timpul reclamaţii, greva foamei… Am primit în ‘84 o bursă în America. Era dată de guvernul lor pentru dizidenţi şi Uniunea Artiştilor Plastici trebuia să îmi plătească doar drumul, restul pentru o lună mi se oferea de acolo. UAP-ul nu mi-a aprobat decât dusul, întorsul l-am plătit eu. Şi m-am întors.
Rep.: Vorbiţi-mi despre buticul dumneavoastră.
M. S.: |ncă îl mai am. Când am plecat astă vară în vacanţă am lăsat în uşă un bilet pe care am scris „La cererea clienţilor preţurile au fost majorate”. Un pensionar mi-a zis să mă duc la psihiatru. Acum am alt text: „Magazinul este deschis de la ora 11.00 până la primul client”. Nu prea mai merge. A mers la început, iar acum trăiesc din banii ăia de acum 15 ani. Vând căni, tricouri, ceasuri imprimate cu mesaje haioase. Este situat în faţa Sălii Palatului.
Rep.: Am citit că vă beţi cafeaua în fiecare primăvară la Paris…
M. S.: Da la Cafe de Flore, unde o făcea şi Picasso. A trebuit să mă întâlnesc cu cineva odată şi am ajuns acolo. Mai merg şi acum, dar e destul de scump. E frumos să te uiţi la lume, este o altă lume. Te ciocneşti de actori celebrii, scriitori.
Rep.: Sunteţi urmărit de cifra 6?
M. S.: A, da. Şase luni durau perioadele de îndrăgostire şi şase ani căsătoriile. Am avut două.
Rep.: Mai ţineţi în vreun fel legătura cu Buzăul?
M. S.: În niciun fel. Am vândut casa care este situată în spatele blocului Camelia când a plecat mama la Ploieşti. Chiar mi-a povestit doamna care vinde aici la Galeriile de Artă ce bine era când venea mama pe la dânsa la magazin.
{loadposition zgalerie08131}