Urechile noastre au îngăduit în ultima vreme rostiri precum „branconaj”, că doar e substantiv neologic, „a trimete – am trimes”, că doar e verb care se zice cu „e” apăsat în toate formele flexionare, până la fraze cu limpezimi de cristal şi logică extremă precum „… sunt oameni care nu vreau să vorbesc cu tine”. Ele au devenit adevărate „succesuri” ale rostirii româneşti, cât mai libere şi directe, ziceri venite din toate zonele conştiintei publice.
Urechile noastre au îngăduit în ultima vreme rostiri precum „branconaj”, că doar e substantiv neologic, „a trimete – am trimes”, că doar e verb care se zice cu „e” apăsat în toate formele flexionare, până la fraze cu limpezimi de cristal şi logică extremă precum „… sunt oameni care nu vreau să vorbesc cu tine”. Ele au devenit adevărate „succesuri” ale rostirii româneşti, cât mai libere şi directe, ziceri venite din toate zonele conştiintei publice.
Pe vremuri, etimologiştii scriau „mesa” în loc de „masă”, „volia” în loc de „voie”, invocând cunoştinţa limbii latine. Ziţa lui Caragiale devenea plină de spaimă atunci când pricopsitul de Ţircădău scotea „şicul de la baston” pentru ca să o „sinucidă”, iar Pampon, al aceluiaşi genial autor român, îl acompania pe Crăcănel, care-şi căuta orbit de gelozie rivalul, ameninţând, la rândul său: „Am să-l sfâşiu!”. Dacă acestea erau exagerări ori ilustrau magistral comicul de limbaj, ceea ce auzim astăzi reprezintă motive certe de îngrijorare sau, scuzată fiindu-mi repetiţia, „succesuri” de care ar fi nevoie să ne scuturăm.
Cineva îmi amintea că, într-o vreme, un domn impozant revenit în spaţiul şcolii care îl formase, le spunea absolvenţilor că acolo a făcut pentru prima oară… dragoste!, amestecând îndrăgostirea adolescentină într-un sens de-a dreptul şocant. Zic unii, vorba cronicarului, că absolvenţii, oricum topiţi de emoţie, s-au albit la faţă – cei care ascultau bineînţeles – apoi au uitat să aplaude. Dacă-l auzeau vigilii de altădată ai şcolii s-ar fi înspăimântat sau – mai ştii – şi-ar fi făcut cruce bucuroşi că n-a aflat partidul ce se întâmplase în instituţia lor.
Un personaj public nega o declaraţie dată presei susţinând că „în ultima miercure” a fost plecat din ţară, iar altcineva zâmbea susţinând că “de la o joie la alta” aşteaptă înfrigurat să se exprime în faţa jurnaliştilor. O doamnă cu activitate am spune elaborată în plan local intra în direct pe un post de televiziune şi-l uimea pe moderator spunând „…mă cunoaşteţi că sunt cam libertină în exprimare”.
Un domn ministru, de la care mulţi specialişti ne sfătuiau să nu avem pretenţii în privinţa profesionalismului, declara că „a fost fortuit” să ia anumite măsuri, transpirând de-a dreptul sub greutatea de sens a buclucaşului adjectiv „fortuit”. O mare doamnă dintr-un trecut Inspectorat Şcolar îşi făcea publică speranţa că „noii veniţi în lumea şcolii se vor integra corespunzător”, un domn influent făcea o donaţie importantă unei şcoli: „zece mingii de fotbal”, iar o doamnă elegantă se indigna într-o misivă trimisă directorului că la poarta şcolii „nu se deschide o gogoşerie absolut necesară la copii”.
Exemplele ar fi multe şi, oricâte am înşirui, nu am ajunge decât la o concluzie: comedia limbajului, schilodirea limbii române ar trebui oprită sau cel puţin temperată. Observa Andrei Pleşu: „Despre reaua folosire a limbii române în lumea de azi, fie că e vorba de presa de toate felurile, fie că e vorba de exerciţiul cotidian al comunicării, se pot scrie tomuri întregi. Stricarea limbii nu aduce în discuţie simpla inadvertenţă gramaticală, derapajul semantic, invazia barbarismelor, smintirea accentelor etc. În joc e ceva mai adânc şi mai periculos: criza limbii indică criza ţesutului intim al unei comunităţi. Între energia unei naţiuni şi sănătatea limbii sale e o relaţie strânsă, a cărei dereglare ar trebui să îngrijoreze. Evident, nu se poate impune prin decret igienizarea vorbirii zilnice. Dar unele instituţii, şcoala şi presa în primul rând, ar trebui să se simtă mai intens responsabile, mai atente, mai active. Nu sunt”.
Aşa este, şcoala şi presa pot da o mână de ajutor. Momentul de limbă română de la ora de curs, o pagină de ziar care să se ocupe de cultivarea limbii române, de clarificarea unor sensuri, chiar un site specializat – al şcolii sau local – ar fi la îndemână. Poate vom reuşi, împreună cu elevii noştri, o lucrare pornind de la ciudăţeniile lingvistice actuale. Câteva zeci de fişe s-au scris, vor veni şi altele. Marii profesori ai Buzăului ar avea un cuvânt greu de spus, printre colegii pensionari sunt nume grele care ar trebui solicitate. Doar aşa, limba română ar rămâne „la sine acasă o împărăteasă bogată” (Mihai Eminescu). „A o dezbrăca de averile, pe care economică şi chibzuită le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă cerşitoare”, mai scria poetul naţional.
Putem sta indiferenţi? Doar râzând de comedianţi nu suntem de ajutor …
Ionel BANU este profesor de limba şi literatura română şi director al Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu”