Lumea tenisului este una aparte, dar care are cursul său, la fel ca un serial în care personajele principale sunt puţine şi în general au şi roluri pozitive. De luni, peste ocean, de marţi pe la noi pe-acasă din cauză de fus orar, lumea eroilor deţinători de trofeu de mare slam s-a mai îmbogăţit cu un scoţian, care şi-a văzut visul cu ochii de-abia la a cincea încercare, a se citi a cincea finală de astfel de trofeu.
Lumea tenisului este una aparte, dar care are cursul său, la fel ca un serial în care personajele principale sunt puţine şi în general au şi roluri pozitive. De luni, peste ocean, de marţi pe la noi pe-acasă din cauză de fus orar, lumea eroilor deţinători de trofeu de mare slam s-a mai îmbogăţit cu un scoţian, care şi-a văzut visul cu ochii de-abia la a cincea încercare, a se citi a cincea finală de astfel de trofeu.
Andy Murray, căci despre el e vorba, a făcut până la urmă ceea ce făcuse acum 28 de ani şi ilustrul său antrenor, Ivan Lendl, câştigând un turneu după alte patru finale ratate. Victoria sa era una deja anunţată încă din momentul în care cucerise aurul olimpic pe iarba Wimbledon-ului. Descătuşarea mentală după acea victorie în faţa unui leader de generaţie cum este Roger Federer a fost una previzibilă, iar triumful din turneul new-york-ez a consfinţit faptul că Andy Murray face parte integrantă din acest careu de aşi care domină lumea tenisului de ceva ani.
Finala, între Murray şi Djokovic, a fost una pe care aş putea să o încadrez la capitolul meciuri epice. A durat 4 ore şi 54 de minute, iar americanii, mari amatori de statistici, au constatat că este cea mai lungă din istoria US Open. Doar primul set încheiat la tie-break (12-10) a durat aproape cât un meci de fotbal fără trei minute. Schimburile de peste 30 de mingi lovite consecutiv n-au fost păsări rare în acest meci în care s-au întâlnit doi jucători ce seamănă cu Bruce Willis în „Greu de ucis” 1, 2 sau ce serie preferaţi. Scoţianul a mai avut avantajul unor susţinători de calibru, în tribune aflându-se doi conaţionali înnobilaţi de Regina Marii Britanii: sir Sean Connery şi sir Alex Fergusson, care se pare că i-au purtat noroc.
Pentru cei doi finalişti presiunea a fost enormă, iar scorul finalei 7-6, 7-5, 2-6, 3-6, 6-2 dovedeşte că ambii combatanţi au avut şansele lor. Cu atât mai merituoasă pare victoria lui Murray, care înnoadă seria victoriilor britanice ce se opriseră în 1936, când Fred Perry cucerea ultimul său turneu de mare slam pe atunci, iarba de la Forrest Hills.
Scoţianul a ridicat deasupra capului trofeul creat de celebra firmă de bijuterii Tiffany’s, a adunat în clasament 2.000 de puncte, ceea ce l-a propulsat pe locul al treilea, după Federer şi Djokovic, dar înaintea lui Nadal şi a mai băgat în buzunar sau mai bine spus în cont 1,9 milioane de dolari, asta după ce a scăzut taxele. Asta doar în două săptămâni de muncă la prima vedere. Dar în spatele acestui premiu uriaş stau peste 20 de ani de muncă, pentru a nu mai vorbi de talent .
Djokovic a obţinut şi el 1,45 de milioane de dolari, dar, dacă ar fi câştigat, obţinea cel mai mare premiu din istoria tenisului, lângă premiul cuvenit învingătorului s-ar fi adăugat încă un milion bonus, pentru că Nole câştigase seria de turnee premergătoare US Open şi unul din sponsori oferă în fiecare an, atât la fete, cât şi la băieţi acest supliment consistent.
Ultimul turneu de Grand Slam a luat aşadar sfârşit cu victorii ale celor mai în formă jucători ai momentului: Serena Williams şi Andy Murray. Dar marele câştigător rămâne aceeaşi federaţie de tenis Americana USTA, care de la an la an adună tot mai mult. Cei de peste ocean îi spun business. Noi spunem: C-aşa-i în tenis!
Ştefan ALECSIU este Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi