Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat zilele trecute un mesaj, prilejuit de începerea anului şcolar 2012/2013. Cuvintele Preafericitului se adresau, deopotrivă, elevilor din învăţământul preuniversitar românesc, părinţilor acestora, dar şi profesorilor, care sunt primii chemaţi să se adreseze sufletului şi minţii celui din bancă pentru a-i modela personalitatea şi a-i forma caracterul.
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat zilele trecute un mesaj, prilejuit de începerea anului şcolar 2012/2013. Cuvintele Preafericitului se adresau, deopotrivă, elevilor din învăţământul preuniversitar românesc, părinţilor acestora, dar şi profesorilor, care sunt primii chemaţi să se adreseze sufletului şi minţii celui din bancă pentru a-i modela personalitatea şi a-i forma caracterul.
Punctând multiplele cauze ale „eşecului din şcoala românească”, Preafericitul Daniel atingea problema inconsecvenţei şi, mai ales, am spune noi, a instabilităţii sistemului educaţional contemporan. Aici se adaugă „şi criza spirituală şi morală din societatea românească”, o criză ce mai degrabă se acutizează decât se vindecă, pe fundalul absenţei „valorilor perene”, a „reperelor credibile”. Faptul că „acumularea de valori intelectuale este tot mai mult înlocuită cu acumularea de bunuri materiale” este o evidenţă pentru Preafericitul Daniel, iar continuarea ideii ajunge să se zbată în amărăciune. De aceea accentuează tăios: „… astăzi nu mai valorează mult o cultură aleasă, ci doar o avere frumoasă. Iar dictonul <Cine are carte are parte> nu mai este valabil, deoarece oamenii bine pregătiţi sunt prea puţin plătiţi. Prin urmare, acum <Cine are carte pleacă departe>, adică în străinătate”.
Adevărul din aceste cuvinte, din acest mesaj, îl resimţim mai ales în momentul când avem sentimentul apartenenţei la un loc, la o şcoală – în fapt – în care chiar elevii au reuşit studii ce evidenţiau criza valorilor şi necesitatea de a te ataşa unui mod de viaţă, cel reprezentat de o instituţie de tradiţie, cu valori şi ritualuri indiscutabile. Gândul că tinerii şcolari sunt cei mai vulnerabili, că viitorul este incert pentru cei mai mulţi dintre ei, devine chinuitor. De aici, trebuie să se nască o zbatere continuă, în sensul accentuării responsabilităţii celor care înfăptuiesc, zi de zi, educaţia. Fiecare şcoală are nevoie de regăsire, de intrare lină pe acel canal care conduce către dezvoltare armonioasă, către cizelarea caracterului prin dobândirea de cunoştinţe, prin acumulare de cultură. Este nevoie de o cultură organizaţională bine închegată, de repere pe care şcoala să le conştientizeze şi să le promoveze, apoi. Primul reper este, neîndoielnic, copilul, cel pe care familia îl încredinţează şcolii spre formare. Către el să se îndrepte toate ţintele acelei instituţii, întreaga ei strategie legată de admitere, examene, performanţă. Credem că o şcoală poate fi socotită valoroasă – şi ierarhizată corespunzător – doar atunci când cele trei lucruri enunţate mai sus sunt foarte bine înţelese şi susţinute prin efortul continuu al „resursei umane”.
Sistemul educaţional românesc trebuie să se stabilizeze. Schimbările, operate, uneori, anual, nu au adus nimic bun. Se spune că lipsa continuităţii dezmembrează ideile, dezarticulează eforturile. Dar …
Am aflat, zilele trecute, că nimic nu se schimbă în învăţământul liceal în ceea ce priveşte admiterea sau examenul de bacalaureat. Credem că tocmai aici era nevoie de schimbare, una profundă. O admitere proprie, realizată doar de cei din şcoala respectivă, ar conduce, credem noi, la o foarte bună valorizare a ei. Cei admişi, pe baza unei examinări juste, ar înţelege că valoarea le-a fost recunoscută. S-ar întări, astfel, sentimentul apartenenţei la un grup de excepţie, la o cultură organizaţională închegată. Înainte de a se hotărî să susţină admiterea, copilul ar descoperi un „reper credibil” sau şi-ar descoperi o „motivaţie solidă” în baza căreia şi-ar dezvolta pregătirea. Ar şti precis că urmează să se formeze într-un anume loc, un loc căruia îi este dator încă de la început. Iar datorie ar însemna pregătire continuă şi temeinică, finalizare prin examene, performanţă pe parcursul anilor. Ar înţelege să se lase educat într-o anume şcoală, pe care o alege, convins că va face efortul de a deveni, mai întâi, un nume într-o filă de catalog, apoi un nume în comunitate. Ar înţelege că mereu şi oriunde „Cine are carte are parte”.
Nu putem încheia, însă, fără a spune că mesajul Preafericitului Părinte Daniel impune o revenire continuă asupra fiecărui cuvânt din el, asupra fiecărui sens.
Ionel BANU este profesor de limba şi literatura română şi director al Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu”