Câtva timp, acuzele aduse premierului Victor Ponta legate de sângele profund comunist, tipic anilor ‘50, când lupta de clasă era la putere, care i-ar curge prin vene, mi s-au părut puţin trase de păr, o exagerare voită a propagandei portocalii, având ca ţintă, bineînţeles, electoratul conservator de dreapta şi câştigarea nostalgicilor partidelor istorice. Îmi spuneam atunci că doar plagiatul nu este un argument suficient, personal cotându-l drept o şmecherie de băiat-de-băiat, valabilă în orice epocă. Timpul, ce-i drept fantastic de scurt, mi-a demonstrat că nu aveam dreptate.
Câtva timp, acuzele aduse premierului Victor Ponta legate de sângele profund comunist, tipic anilor ‘50, când lupta de clasă era la putere, care i-ar curge prin vene, mi s-au părut puţin trase de păr, o exagerare voită a propagandei portocalii, având ca ţintă, bineînţeles, electoratul conservator de dreapta şi câştigarea nostalgicilor partidelor istorice. Îmi spuneam atunci că doar plagiatul nu este un argument suficient, personal cotându-l drept o şmecherie de băiat-de-băiat, valabilă în orice epocă. Timpul, ce-i drept fantastic de scurt, mi-a demonstrat că nu aveam dreptate.
Au apărut cu repeziciune argumente care să demonstreze întregii ţări că tânărul premier al acestei mult-încercate ţări pare să-şi fi primit gena mai degrabă din zestrea „ultimului patriarh” al comunismului românesc, Ion Iilescu, decât dintr-a baronului suprem Adrian Năstase. Iar argumentul instigării, in corpore, a populaţiei României, la delaţiune plătită ar fi, el singur, suficient.
Însă Victor Ponta mai are o însuşire pe care s-a bătut mult prea puţină monedă: duplicitatea discursului cum numai la defuncta Academie „Ştefan Gheoghiu” se învăţa. Abia s-a uscat cerneala peste declaraţia de uz naţional conform căreia Traian Băsescu va rămâne duşmanul său până la sfârşitul mandatului, că premierul României declară, într-un interviu pentru prestigioasa publicaţie franceză „Le Monde”: „Această afacere nu este însă una în alb şi negru, nu există un inocent şi un vinovat, a fost o bătălie sângeroasă. Interesele ţării trebuie însă să primeze, iar în cele din urmă, eu am fost cel care am decis să normalizez situaţia cu preşedintele, eu am hotărât să pun capăt luptei politice (…) Voi da mai puţină atenţie sfârşitului mandatului preşedintelui Băsescu. El îşi termină cariera politică, eu de-abia mi-o încep pe a mea”.
În ţară, Victor Ponta consideră că referendumul a fost o acţiune politică normală şi corectă, zădărnicită doar de intervenţia străinătăţii băsiste. Pentru „afară” însă, discursul se schimbă: „Bineînţeles că am regrete. Am fi putut acţiona altfel şi trag deci atât învăţăminte pozitive, cât şi negative de pe urma acestei situaţii (…) Am acţionat conform culturii noastre politice şi normelor noastre în vigoare. Evident că agresivitatea luptelor noastre politice a surprins Comisia şi pe europeni, în general. Pe de altă parte, participarea şi rezultatul referendumului mă fac să spun că poate am acţionat de o manieră impetuoasă şi grăbită, dar care răspundea aşteptărilor populaţiei”.
Aşa a încercat şi Ceauşescu să păcălească Occidentul în perioada de după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi; atunci, Europa civilizată şi Statele Unite s-au prefăcut că-l cred, pentru că aveau nevoie de un asemenea exemplar în coasta Uniunii Sovietice. Acum însă, de Ponta nu mai are nimeni nevoie, aşa că nu mai mimează nimeni că ar crede vreo iotă din ceea ce debitează chiar şi pentru export. El rămâne tot acelaşi plagiator, care a încecat să-l plagieze şi pe Nea Nicu, dar nu i-a ieşit deloc.