În finalul schiţei “Bacalaureat”, inegalabilul Ion Luca Caragiale o prezintă pe Cucoana – Caliopi Georgescu – în ipostaza mamei fericite, care oferă autorului o cupă de şampanie rostind din adâncul sufletului ei împlinit: “Uf!… am scăpat! Am dat şi bacaloriatul ăsta!”. Chipul cucoanei radia, întrucât “palpitaţiile ei de mamă” se încheiaseră: Ovidiu, în esenţă un “prâslea” netot, luase “bacaloriatul”, deşi iniţial la Morală, tocmai la Morală – care nu avea nici în clin nici în mânecă cu viitoarea lui profesie, cea de avocat – fusese notat cu trei.
În finalul schiţei “Bacalaureat”, inegalabilul Ion Luca Caragiale o prezintă pe Cucoana – Caliopi Georgescu – în ipostaza mamei fericite, care oferă autorului o cupă de şampanie rostind din adâncul sufletului ei împlinit: “Uf!… am scăpat! Am dat şi bacaloriatul ăsta!”. Chipul cucoanei radia, întrucât “palpitaţiile ei de mamă” se încheiaseră: Ovidiu, în esenţă un “prâslea” netot, luase “bacaloriatul”, deşi iniţial la Morală, tocmai la Morală – care nu avea nici în clin nici în mânecă cu viitoarea lui profesie, cea de avocat – fusese notat cu trei.
Cât de grele erau, atunci, probele examenului de Bacalaureat ne putem doar închipui. Dacă astfel de clipe fericite pentru unele familii şi odraslele lor mai sunt posibile astăzi, ne putem doar întreba. Ceea ce putem afirma, însă, cu relevanţă, este că examenul de Bacalaureat a devenit un prag aproape imposibil de trecut pentru mai bine de un sfert dintre absolvenţii de liceu din ultimii doi ani. Într-o perioadă de graţie, când unii zâmbeau complice şi îşi frecau palmele afirmând că reforma în Educaţie, în sfârşit, a început, asistăm la eşecul examenului de maturitate. Absolvenţii de liceu se gândesc, unii cu groază, alţii cu seninătate inconştientă, la ziua afişării rezultatelor finale.
Dacă un reporter îi întreabă în legătură cu rezultatele obţinute, mulţi se distrează răspunzând, făcându-ne să înţelegem că tot parcursul liceal a stat sub semnul improvizaţiei, al lipsei de responsabilitate, al imposibilei conştientizări că examenul final reprezintă un moment aparte. Televiziunile afişează, cu o promptitudine demnă de cea mai bună cauză, vorbe aproape şablon: “Dezastru la Bac!”. Ore în şir se discută aceleaşi lucruri, acestea fiind reluate zile în şir – şi vara şi toamna, întrucât două sesiuni are Bacalaureatul.
“Dezastru la Bac!”, spun cei care nu cunosc sistemul de învăţământ, sau spun că nu-l cunosc, prefăcându-se. Trebuie să ne amintim şi să spunem că în urmă cu şase-şapte ani au început să pătrundă în liceu elevi cu orice medie, chiar şi cei cu 1,00. Planul de şcolarizare trebuia realizat, nimeni – parcă – nu se gândea la consecinţele unei astfel de admiteri. Ideea de calitate a actului didactic era, din start, anulată. Cei “admişi” în felul acesta, fie că porneau pe un drum dezastruos din perspectiva rezultatelor şcolare şi – mai ales – a finalizării prin examen naţional, fie că abandonau – nu foarte mulţi, însă. Şcolile, profesorii, acceptau realizarea planului de şcolarizare şi nu evaluau ce se întâmplă după patru ani de “studiu”. Parcă din start lăsau capul în jos, evitând gândul că nu peste mulţi ani vor deveni actori într-o piesă amară cu un titlu şablon: “Dezastru la Bac”.
Ceea ce am spus până aici, ca să nu mai lungim comentariul, conduce la o singură idee: politicile educaţionale trebuie schimbate. Şi cele care se referă la programele şcolare, la planurile de învăţământ şi, mai ales, cele care privesc examenele numite astăzi “naţionale”, în speţă admiterea în liceu şi Bacalaureatul. Ni s-a propus în cadrul examenului de maturitate o “probă transdisciplinară”. Este – şi o spunem cu durere – exact ceea ce ne lipsea! Cine a dat valoare de lege unei astfel de propuneri s-a gândit, probabil, că Bacalaureatul va deveni un prag doar pentru iniţiaţi! Ni s-a refuzat, deocamdată, o admitere proprie, posibilă, în special, în şcolile care doresc o astfel de “triere”, de ierarhizare a absolvenţilor de gimnaziu.
Este momentul, repet, ca politicile educaţionale să fie gândite riguros şi puse în operă cât mai grabnic. Guvernul are aici rolul decisiv, iar timpul nu mai poate avea răbdare. Bacalaureatul diferenţiat este o soluţie, salvatoare chiar, fie şi în forma Bacalaureatului profesional atât de mult discutat – şi disputat – în actualitate. Absolvenţii cursurilor liceale ar putea să obţină un certificat profesional care ar atesta finalizarea liceului, în cazul în care aceştia nu ar tinde către învăţământul superior. Competenţele lingvistice şi digitale ar fi dobândite şi de către cei care doresc imediat să acceadă spre piaţa muncii. Ce ar fi ruşinos în asta? S-ar ajunge la recuperarea unei valori pierdute cu ani în urmă, mulţi ani ce-i drept, care nu ar mai trebui lăsată uitării: onoarea meseriei, utilitatea în comunitate a celui care ştie o meserie. Am putea să recuperăm reflexele normalităţii, cum scria un mare om de cultură. S-ar recupera bucuria celui care se simte eficace într-o comunitate, eficace în sensul că el ştie să facă un lucru necesar celorlalţi. De mulţumirea celor din comunitate ar fi el însuşi mulţumit.
Disputele pe Bacalaureat nu aduc nimic bun. În joc sunt tinerii, acei tineri care după examenul soldat cu eşec merg să-şi ceară ajutorul de şomaj. Şi, ceea ce este mai grav: în joc sunt comunităţile!
Ionel BANU este profesor de limba şi literatura română şi director al Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu”