Lumea îl cunoaşte drept ziaristul cu un look neconvenţional care îl face să semene cu Unchiul Sapro, dar şi pentru atitudinea tranşantă vizavi de problemele cotidiene. Florian Bichir a fost prezent, săptămâna trecută, la Buzău în cadrul Zilelor Pamfil Şeicaru, ocazie cu care a vorbit despre copilăria sa petrecută la Buzău, evoluţia presei româneşti sau despre experienţa din cadrul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Lumea îl cunoaşte drept ziaristul cu un look neconvenţional care îl face să semene cu Unchiul Sapro, dar şi pentru atitudinea tranşantă vizavi de problemele cotidiene. Florian Bichir a fost prezent, săptămâna trecută, la Buzău în cadrul Zilelor Pamfil Şeicaru, ocazie cu care a vorbit despre copilăria sa petrecută la Buzău, evoluţia presei româneşti sau despre experienţa din cadrul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Florian Bichir a fost reporter special, publicist comentator la Evenimentul Zilei, senior editor şi redactor şef Evenimentul Zilei de duminică, editor coordonator şi editorialist la tabloidul Libertatea, moderatorul emisiunii Expres de la B1Tv, iar de anul acesta, membru CNSAS.
Reporter: Puţini ştiu că sunteţi pe jumătate buzoian…
Florian Bichir: Mama mea s-a născut în Buzău în 1947. Din nefericire, a decedat. Toată copilăria mea am petrecut-o aici pe strada Heliade Rădulescu, nr. 46, în spatele Magnoliei. Buzoienii ştiu că era acolo şi un restaurant celebru, „La Mireasa”. Fugeam mereu până acolo să îmi iau un suc. Unchiul meu a fost preot şi atunci când nu stăteam aici, la bunici, mă duceam la el, în comuna Movila Banului.
Rep.: Şcoala unde aţi făcut-o?
F. B.: Am făcut-o în Bucureşti. Mama a terminat Liceul HASDEU aici, apoi a făcut Facultatea de Chimie la Bucureşti, la cunoscut pe tata şi s-au stabilit în Bucureşti. Practic, eu sunt născut în Bucureşti, dar de la patru luni am fost crescut la bunici. Am amintiri plăcute din Crâng, de la Stadion, de la Boboc.
Rep.: Cum se împacă Teologia cu presa?
F. B.: Am terminat facultatea de Teologie, după cea de Litere… Cred că am şi ceva vocaţie pentru meseria de preot, dar fiind un om păcătos, am zis că mai bine slujesc prin scris. Am un master în comunicare, mi-am luat doctoratul în Teologie cu 10. Îmi place presa însă. Se împacă totuşi Teologia cu presa dacă ai şi bun simţ. Nichifor Crainic, George Racoveanu, Nae Ionescu au fost teologi.
Rep.: Ce le răspundeţi celor care spun că vreţi să păreţi ziarist serios, dar scrieţi la Libertatea?
F.B.: Să mă critice în continuare, să mă citească… Eu nu mai scriu la Libertatea din martie, iar editorialele mele nu au adus niciodată prejudicii moralei publice. Cine m-a citit îşi dă seama că atacul ăsta vine din partea invidioşilor sau a parveniţilor. Timp de trei ani, cât am scris în Libertatea, colţul meu era cel mai citit. Nu mi-e ruşine. Nu mă deranjează. Aş scrie şi în HUSTLER. Nu suportul contează, ci mesajul. Eu mi-am respectat semnătura. Dacă scrii pe un site care are alături reclamă cu chiloţi, nu este ruşine?
„Soţia lui Octavian Goga lucra cu trei servicii secrete”
Rep.: Cum vă simţiţi ca membru al Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii?
F.B.: Din martie sunt membru al CNSAS şi dincolo de scursurile pe care le-am găsit – neamuri care se turnau la Securitate – benefic este că am dat de Arhiva Siguranţei Naţionale. Găsesc acolo lucruri interesante despre istorie, despre Pamfil Şeicaru, Elena Lupescu, despre Octavian Goga, soţia lui care lucra cu trei servicii secrete… M-am ferit să umblu prin dosare contemporane pentru că am sufletul prea bătătorit.
Rep.: Ce v-a îngrozit cel mai tare în arhive?
F. B.: Cel mai şocat a fost să descopăr că soţia l-a turnat pe bărbat-su la Securitate. Nu pot să dau nume. Am depus un jurământ şi sunt documente cu caracter confidenţial. Sunt persoane care încă trăiesc.
Rep.: Dosarul lui Pamfil Şeicaru l-aţi văzut?
F. B.: Da. Eu am fost tot timpul pasionat de Pamfil Şeicaru. Am avut curiozitatea să îi văd dosarul de exilat. Vezi tu, în lumea asta în care trăim, să lucrezi cu serviciile de informaţii româneşti pare o trădare. Lui Pamfil Şeicaru nu i-a fost ruşine să lucreze cu serviciile. S-au găsit vreo doi neghiobi care l-au făcut turnător, dar mărturiile pe care le dă ofiţerul care s-a ocupat de el în exil sunt o mărturie că el şi-a iubit ţara. Îl dispreţuia pe Ceauşescu şi regimul comunist şi, ca un bun român, s-a pus în slujba ţării. Ultimile mărturii date de ofiţer spun că „bătrânul” folosea puterea de la Bucureşti ca o editură şi ar fi spus: „Nu uitaţi că înainte să mor voi mai merge odată pe malurile Nistrului”. A trăit într-o sărăcie lucie în exil şi vorbele cu „Şantajul şi etajul” sunt poveşti.
Rep.: Cum e presa de astăzi?
F.B.: Avem nevoie de jurnalişti tineri, oneşti… Noi ăştia mai bătrânii suntem plini de zgura asta a mentalităţilor comuniste, a proastei tranziţii şi ne trebuie jurnalişti care să înveţe pentru că fără şcoală nu poţi; nu poţi trăi doar cu talent. Nu mai cred în ceea ce spunea Caragiale, care spunea că pentru a fi jurnalist trebuie să ştii puţintică gramatică şi să ai bun simţ. Ai noştri din ziua de astăzi, nu au nici bun simţ şi nu ştiu nici gramatică.
Rep.: Care este reacţia oamenilor când vă cunosc faţă în faţă?
F.B.: Lumea când mă vede mă întreabă de ce sunteţi atât de înalt. Păi, la televizor nu poţi face scara măgarului. Sunt colegi care au 1,60 şi trebuie să îi aduci la acelaşi nivel la pupitru. Sunt mai multe trucuri. Îmi aduc aminte de Max Bănuş care şi-a dat doctoratul în jurnalism în SUA că ne povestea pe vremea în care eram tineri şi impertinenţi şi râdeam de el. Ne povestea că la un examen a fost pus să joace patru ore tenis cu soarele în ochi. Noi făceam mişto şi ziceam că „ăsta a ajuns doctor jucând tenis”. În realitatea ăia foloseau soarele să îl pregătească pentru momentul când va intra într-un platou să nu aibă privirea de bovină când va avea toate luminile în ochi.
„E uşor să pui o maimuţică să citească de pe promter”
Rep.: Presă scrisă sau televiziune?
F. B.: Din păcate, presa scrisă dispare. Aceasta este o dramă pentru mine, ziarist de presă scrisă şi nu de televiziune. Televiziunea este mai facilă. E uşor să iei o maimuţică care nu vrea nici salariu, are şi un sponsor, şi să o pui să citească de pe un ecran. Dispariţia presei scrise nu înseamnă că nu se mai vând ziare, este un fenomen îngrijorător studiat de specialişti. În Ungaria, care este o ţară cu populaţie mult mai puţină, se citeşte presă scrisă de trei ori mai mult decât în România. Este obişnuinţa de a citi, România deocamdată este dependentă de televizor. Ziarele nu au trăit niciodată, cu excepţia anilor 90 din vânzări şi sunt mai multe cauze. Fabrica Letea s-a închis şi hârtia este importată iar costurile de redacţie ajung la nivel european: 1 euro pe exemplar. Gândiţi-vă deci ce ar însemna să vinzi un exemplar de ziar cu 4,5 lei cât ar însemna să îţi acoperi cheltuiala. Când auziţi o maimuţică că spune la televizor „v-aţi făcut audienţă pe spatele meu” să ştiţi că e minciună. Presa este în colaps şi lumea se uită la televizor.
Rep.: Mai are presa putere să educe?
F. B.: Eu sunt împotriva factorului educaţional al presei. Vrei să faci şcoală, te duci la şcoală! De cultură se ocupă familia, şcoala şi biserica. Dacă vrei presă, o iei ca entertainment. Presa este un bussines. Nu mai suntem pe vremea lui Iorga să scoatem presă pe banii noştri să iluminăm masele. Presa nu e obligată să facă cultură. Cine vine cu idei: „Voi, presa, faceţi cultură!” nu ştie ce vorbeşte. Presa este un singur produs care răspunde regulilor comerţului. Trebuie cel puţin să scoţi cheltuielile dacă vrei să fii filantrop. Vorbim aici de presa de mare tiraj şi nu de specialitate.
„În Ucraina elveţienii care au făcut Libertatea era să fie arestaţi”
Rep.: Deci te adaptezi fără să încerci să schimbi publicul?
F. B.: Valoarea ştirii s-a modificat. Pe vremuri când citeai un ziar, o făceai pentru valoarea informaţiei şi era accesibilă unei anumite categorii sociale. Acum, când suntem cufundaţi în ştiri, primim 20 de ştiri gratuit într-un minut doar dacă dăm drumul la radio. Ştirile au început să se urce ca nişte ţânţari pe publicitate. În Paris apăruseră trei ziare gratuite, pline de reclame, iar printre ele şi câte o ştire. Unul dintre cele mai mari ziare din Turcia este format doar din fotografii care au explicaţii. De ce? Pentru că 60% din populaţia Turciei este analfabetă. Ăla ia ziarul şi îşi dă seama doar din poze ce se întâmplă. Nu îi cere nimeni să civilizeze Turcia. Noi, românii, nu suntem cei mai proşti din Europa. Cel mai citit ziar din Germania este Bild. Noi avem impresia că nemţii sunt culţi, că ajung acasă de la muncă şi ascultă Bach. E, nu! Se duc la cârnaţi şi bere şi pleacă pe trei cărări. Se spune că Bild-ul are tiraj de 4 milioane şi e bine să îl citeşti aşezat pe masă şi nu pe verticală ca să nu curgă sângele din el pe tine: crimă pe primă pagină, femei dezbrăcate…
Rep.: Tabloidele noastre deci sunt parfum…
F. B.: Au venit nişte consultanţi elveţieni şi au făcut Libertatea în România. Ştiţi cum e făcut? După reţetă, aşa cum se fac cărţile alea de Sandra Brown care de fapt nici nu există: atâta la sută sex, atâta la sută relaxare… S-a cercetat că un om nu stă mai mult de 2-3 secunde pe o pagină şi reţeta a fost aplicată şi la noi. Există totuşi la ei şi altfel de ziare adresate altor audienţe semnificative. Le Monde, de exemplu, unul dintre cele mai importante ziare ale lumii, până anii trecuţi nu avea nicio fotografie. E drept că elveţienii au încercat şi în Ucraina acelaşi lucru ca la noi, dar ăia mai habotnici când au văzut femei goale pe prima pagină era să-i aresteze pe elveţieni făcând scandal în Parlament.
Rep.: Nu avem şi noi nevoie în presă de un cadru legal bine definit?
F. B.: Ba da. Dar cred că a fost nevoie de perioada asta de tranziţie, tulbure ca să se aşeze lucrurile. În Franţa, CNA-ul lor a somat toate televiziunile să aibă minim 30% producţii proprii. Încearcă asta la noi, şi ai să vezi că patronii vor fi obligaţi să bage mâna în buzunar şi să nu mai dea telenovele turceşti luate pe degeaba. Lucrurile se vor limpezi, însă, cu siguranţă. E normal să fim debusolaţi, să nu avem valori. Va trece şi perioada în care dacă întrebi o fată pe stradă ce vrea să se facă, îţi va spune că vrea să fie ca aia care îşi punea poşeta în cap, alde Columbeanca, sau băieţii vor să se facă ori Gigi Becali ori fotbalişti.