Dacă l-am apreciat pentru ceva pe cavalerul tristei figuri al politicii româneşti de după decembrie 1989 – şi l-am numit aici pe fostul preşedinte al României Emil Constantinescu – aceea a fost sinceritatea debordantă pe care a afişat-o atunci când a anunţat, la jumătatea anului 2000, că nu va mai candida pentru un nou mandat în fruntea statului.
Dacă l-am apreciat pentru ceva pe cavalerul tristei figuri al politicii româneşti de după decembrie 1989 – şi l-am numit aici pe fostul preşedinte al României Emil Constantinescu – aceea a fost sinceritatea debordantă pe care a afişat-o atunci când a anunţat, la jumătatea anului 2000, că nu va mai candida pentru un nou mandat în fruntea statului.Şi, parţial, pentru motivul pe care l-a invocat: că a fost învins, „de Securitate”, în opinia sa sau în a sfătuitorilor care l-au învăţat cum să îmbrace respectivul anunţ. Într-adevăr, Emil Constantinescu a fost un învins, însă nu l-au învins fostele structuri ale poliţiei politice ori acei „aparatciki” de la vedere ori din umbră, ci propria sa incompetenţă politică, cu sprijinul celor 20.000 de specialişti, care au reuşit nu doar să facă ţăndări bruma de economie rămasă neatinsă de oamenii lui Ion Iliescu, ci să şi compromită total Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi Convenţia Democratică din România.
„Errare humanum est, perseverare diabolicum”, mi-am spus în acel moment când, pentru prima oară în perioada 1996-2000, am apreciat un demers al fostului preşedinte, bucurându-mă că, iată, avem de-a face cu un om politic dispus să-şi recunoască eşecul şi care să fie suficient de conştient încât să nu mai insiste într-o aventură care nu mai avea decât să-l transforme într-un veritabil cavaler al tristei figuri, într-un Don Quijote ale cărui mori de vânt ar fi rămas doar propriile coşmaruri şi frustrări. Nu a fost să fie aşa. Spiritul „don quijotesc” l-a învins pe Emil Constantinescu, care, pe lângă cariera universitară, ar fi putut să se limiteze la a conferenţia, bineînţeles, contra cost, conform cutumelor care îl însoţesc pe un fost şef de stat, în diverse locuri, în special universităţi, unde este invitat, şi să-şi dea cu părerea prin diverse publicaţii de politică externă, în special din străinătate.
Ei bine, Emil Constantinescu a uitat mult prea repede maniera destul de ruşinoasă în care şi-a recunoscut înfrângerea „ante portas” şi s-a apucat de o politică atât de mică încât, sincer, mi-au trebuit minute bune să-mi amintesc cum se numea formaţiunea politică pe care a năşit-o la începutul primului deceniu al acestui secol, Acţiunea Populară. Un mare fâs, precum întreaga sa prestaţie în fruntea statului.
Partea proastă este că şi atunci când îşi dă cu părerea prin diverse publicaţii internaţionale, Emil Constantinescu se dă în stambă, adoptând un discurs care l-ar face şi pe vechiul său duşman de moarte, Ion Iliescu, să roşească de plăcere precum o fată mare la prima atingere a mâinii de către Zburător. De parcă nu ar fi fost de ajuns că mutantul politic Victor Ciorbea amestecă în aceeaşi ciorbă numele lui Maniu şi al lui Mihalache cu cel al urmaşilor torţionarilor foştilor lideri naţional-ţărănişti! Mai trebuie ca fostul preşedinte din perioada 1996-2000 să scrie, într-o publicaţie străină, „New Europe Post”, că „În cei opt ani de preşedinţie, Traian Băsescu – un fost membru al nomenclaturii comuniste în timpul lui Ceauşescu – a reuşit să obţină mai multă putere decât predecesorii săi. În ultimul timp, n-a mai arătat niciun respect pentru Legea fundamentală a ţării şi prevederile sale”. Curat ca Ponta, coane Emile, zău!
Dar penibilul situaţiei nu se opreşte aici, ci omul ţine cu tot dinadinsul să explice atitudinea „pontistă”: „Eu sunt creştin-democat, nu socialist, aşa că nu ar trebui să vă aşteptaţi să-l apăr pe Victor Ponta, premierul României. Dar în calitate de luptător anticomunist şi pentru libertate, nu pot accepta abuzul sistematic asupra Constituţiei pe care îl face preşedintele Băsescu. Acesta respinge coabitarea, blochează reformele reale, iar intervenţiile repetate asupra sistemului justiţiei împiedică lupta împotriva corupţiei. Majoritatea românilor a votat pentru suspendare, în încercarea de a deschide uşile modernizării unei ţări care are nevoie de schimbare”, mai scrie Emil Constantinescu.
Singura agenţie de ştiri care a crezut că demersul acestuia în publicaţia străină sus-amintită a titrat subiectul cu titlul: „Emil Constantinescu se întreabă, în presa străină: Ce vor românii?”. Dar pe cine mai interesează ce se întreabă Emil Constantinescu?