Nu sunt un fan necondiţionat al filmelor titrate, nominalizate ori premiate pe la diverse festivaluri internaţionale, atât timp cât am văzut destule producţii de minimă valoare, băgate în seamă doar pentru că interesele, de cele mai multe ori politice, au cerut-o în momentul respectiv. Nu sunt nici fan al românului Cristian Mungiu, atât timp cât producţia „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” o încadrez fără să clipesc la categoria filmelor pe care nu le-aş revedea, pe principiul „prost să fii, dar să-ţi revii”, adică nu m-aş lăsa păcălit să mai pierd două ore din viaţă pentru asemenea film premiat.
Nu sunt un fan necondiţionat al filmelor titrate, nominalizate ori premiate pe la diverse festivaluri internaţionale, atât timp cât am văzut destule producţii de minimă valoare, băgate în seamă doar pentru că interesele, de cele mai multe ori politice, au cerut-o în momentul respectiv. Nu sunt nici fan al românului Cristian Mungiu, atât timp cât producţia „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” o încadrez fără să clipesc la categoria filmelor pe care nu le-aş revedea, pe principiul „prost să fii, dar să-ţi revii”, adică nu m-aş lăsa păcălit să mai pierd două ore din viaţă pentru asemenea film premiat.
În schimb, producţia aceluiaşi Cristian Mungiu „După dealuri”, pe care am avut ocazia să o vizionez în cadrul proiecţiei de gală, de luni, de la Buzău, m-a impresionat profund. Filmul a izbutit să prezinte o viziune absolut reală asupra nenorocitului caz de la Mănăstirea Tanacu, unde un călugăr a exorcizat atât de bine o biată măicuţă, mai precis o novice, încât a trimis-o direct în lumea celor drepţi, după un martiriu demn de crucea Mântuitorului.
Filmul „După dealuri” excelează prin viziunea precisă asupra personajelor, oameni simpli – chiar şi poliştii de ţară, medicul psihiatru, personalul de pe Ambulanţă -, cu toţii bine intenţionaţi, zbătându-se între dilemele vieţii grele, de zi cu zi. Nimeni nu vrea să facă rău nimănui. Chiar şi conflictul dintre cele două eroine principale, protagonistele unei relaţii pe care realizatorii filmului ne lasă doar să o ghicim sau să speculăm asupra ei, este unul blând, practic singura neînţelegere dintre ele – dar care declanşează drama letală – este că tânăra candidată la noviciat nu poate pricepe de ce dragostea prietenei sale faţă de ea este filtrată acum de dragostea pentru Biserică şi Mântuitor şi că nu mai are nimic lumesc.
Spuneam că toţi sunt bine intenţionaţi, iar complexul de împrejurări care degenerează în omor se datorează exclusiv ignoranţei. Căci acesta este elementul definitoriu al personajelor principale: ignoranţa, coroborată cu dorinţa de a face bine, care se transformă în tragedie. Filmul nu are un personaj negativ uman, ci personajul rău al peliculei este ignoranţa. Din acest motiv, personajele sunt cât se poate de reale, sunt oamenii care trec zilnic pe lângă noi – nu este obligatoriu să intri într-o mănăstire ca să îi vezi -, oamenii care înghit pe nemestecate orice li se serveşte pe tavă, pe principiul „crede şi nu cerceta”.
Numai că unii, cu crucea şi cu Evanghelia în braţe, pot face un rău de genul pe care „După dealuri” îl descrie genial, din ignoranţă, iar alţii, cu ecranul televizorului în faţă pe post de Sfântă Scriptură, îl fac mereu, din patru în patru ani.
Tot din ignoranţă, cu intenţia de a face bine.