În ediţia de astăzi a cotidianului Opinia vă prezentăm una dintre poveştile cu farmec ale fotbaliştilor buzoieni, nu demult întâmplate şi nu departe de plaiurile mioritice.
Primii paşi în fotbal i-a făcut la opt ani, pe arena din Crâng, sub îndrumarea regretatului Gelu Linţă, poate cel mai bun antrenor de copii din câţi au păşit în curtea Gloriei din Buzău. La 17 ani neîmpliniţi debuta pentru echipa de seniori a buzoienilor în victoria la limită a Gloriei, scor 1 la 0, din deplasarea de la Târgu Mureş.
În ediţia de astăzi a cotidianului Opinia vă prezentăm una dintre poveştile cu farmec ale fotbaliştilor buzoieni, nu demult întâmplate şi nu departe de plaiurile mioritice.
Primii paşi în fotbal i-a făcut la opt ani, pe arena din Crâng, sub îndrumarea regretatului Gelu Linţă, poate cel mai bun antrenor de copii din câţi au păşit în curtea Gloriei din Buzău. La 17 ani neîmpliniţi debuta pentru echipa de seniori a buzoienilor în victoria la limită a Gloriei, scor 1 la 0, din deplasarea de la Târgu Mureş.Un an mai târziu, a fost transferat de Dunărea Galaţi, formaţie aflată “pe val” la începutul anilor ‘90. Tot atunci, a început şi cursurile Facultăţii Dunărea de Jos, instituţie de învăţământ la care a fost primul admis pe listă. După doi ani, la cererea antrenorului Gabi Stan, Iulian Dăniţă (Denis), căci el este protagonistul poveştii noastre, a ajuns la Astra Ploieşti. Prima performanţă a bifat-o în tricoul formaţiei din Cartierul 9 Mai. Dăniţă a reuşit să ajungă pe prima scenă a fotbalului românesc alături de prahoveni. În Liga I a disputat un singur meci, împotriva “câinilor roşii”. “Aveam 22 de ani, iar antrenorul Gabi Stan prefera jucătorii experimentaţi în locul celor tineri, dornici de afirmare. Am avut un conflict de pe urma căruia m-am lăsat de fotbal pentru trei luni de zile”, a precizat Denis, despre perioada petrecută la Ploieşti.
Primul pas în străinătate
Dăniţă nu a putut sta multă vreme departe de “dreptunghiul verde”. După trei luni de zile în care a rupt orice legătură cu lumea fotbalistică, jucătorul buzoian a ajuns la SV Sandhausen, formaţiei de liga a patra din Germania. “Am vorbit cu naşul meu, Ion Viorel, care evolua deja la Vfl Bochum, şi cu Ioan Gigi, fost jucător la Oţelul Galaţi. Cu ajutorul celor doi, am dat probe la Sandhausen, iar după doar două zile, cei de acolo s-au hotărât să rămân definitiv. |şi doreau un fundaş tânăr, de perspectivă, şi m-au ales pe mine”, a menţionat Denis. La prima experienţă în străinătate, Dăniţă a reuşit să bifeze promovarea în Liga a III-a cu Sandhausen. Fotbalistul buzoian nu a fost singurul român de la SV Sandhausen. Alături de el au mai evoluat Ioan Gigi (Oţelul Galaţi), Ionuţ Pârvu şi Bogdan Bucur (n.r. ambii de la Steaua). După două sezoane în Germania, Dăniţă a atras privirile scounterilor ucrainieni, care l-au propus pentru un loc la Tavria Simferopol (Liga I), acolo unde a evoluat doar şase luni, fiind accidentat în restul timpului. În luna ianuarie a anului 2002, Dăniţă se afla alături de SV Sandhausen în cantonamentul din Antalya. După un joc de pregătire între formaţia din Germania şi Tavria Simferopol (prima ligă, Ucraina), în care a înscris de două ori, buzoianul a ajuns să evolueze în tricoul echipei ucrainene. “Am jucat bine, am dat două goluri. Ambele în urma unor faze fixe. După meci a venit la mine antrenorul celor din Simferopol. M-a întrebat una, alta şi, când ne-am întors în Germania, preşedintele de club îmi luase deja biletele de avion pentru Ucraina”.
Turneu cu năbădăi
Ajuns pentru prima dată în Ucraina, Dăniţă a plecat într-un stagiu de pregătire alături de noii săi coechipieri. Cantonamentul a avut loc tot în Antalya, iar una dintre echipele întâlnite pe durata stagiului de pregătire s-a numit Steaua Bucureşti. “Îmi aduc aminte că i-am bătut rău, cu 5 la 1, parcă. Aveam un brazilian, Junior Elder, mingicar rău. I-a strecurat balonul de vreo trei ori printre picioare lui Neşu, care nu a mai suportat şi a patra oară <l-a luat pe făraş>, cum se zice în fotbal. De acolo a început o bătaie generală. Oricum i-am bătut şi la fotbal şi la pumni…”
La un pas de ŢSKA Moscova
Evoluţia bună în tricoul formaţiei din Simferopol a atras privirile oamenilor de fotbal din estul Europei. La ultimul meci jucat pentru Tavria, în tribunele arenei din Simferopol şi-a făcut apariţia Valeri Gazzaev (fostul jucător şi antrenor al URSS), la momentul acela antrenorul formaţiei ŢSKA Moscova, grupare care un an mai târziu a câştigat Cupa UEFA. “Ştiam că a venit să mă vadă şi chiar făcusem un meci bun, până am ieşit de pe teren accidentat. Îmi doream mult să ajung la o echipă mare, mai ales că ştiam calibrul jucătorilor care evoluau la ŢSKA. Au renunţat la mine, dar, accidentat fiind, m-au cumpărat cei de la Cernomoreţ Novorossiysk”. Cu Cernomoreţ a disputat finala Cupei Ligii în Rusia, iar apoi a fost achiziţionat de Metalist Harkov, revenind în prima ligă din Ucraina la una dintre echipele incomode ale întrecerii interne. După câţiva ani petrecuţi la Harkov, echipă pentru care a jucat şi în Cupa UEFA, Dăniţă şi-a mai adăugat spre sfârşitul carierei şi alte formaţii în CV, precum: Drobeta Turnu Severin, CF Brăila şi Olimpia Râmnicu Sărat.
Lista amintirilor frumoase…
Întrebat care sunt cele mai frumoase momente din cariera sa de fotbalist, Iulian Dăniţă, ajuns acum la 37 de ani, nu se gândeşte de două ori când răspunde: “Promovarea în Liga III-a cu Sandhause, finala Cupei Ligii în Rusia şi victoria cu Metalist Harkov pe terenul formaţiei Şahtior din Doneţk”. În meciul de promovare în Liga a III-a germană, disputat în faţa formaţiei Yahn Regensburg, Dăniţă a marcat de două ori (3 – 2 rezultat final). Finala Cupei Ligii în Rusia, pierdută de echipa sa, Cernomoreţ Novorossiysk, în faţa echipei Zenit Sankt Petersburg, grupare ce îi avea în componenţă pe Alexandr Kherzakov şi Andrei Arşahvin ocupă locul doi în topul amintirilor de neuitat, mai ales că medaliile de argint au fost înmânate învinşilor chiar de Vladimir Putin, preşedintele statului rus. Ultimul loc pe podium îl ocupă victoria cu 1 la 0 pe terenul formaţiei Şahtior Doneţk, pe vremea când evolua pentru Metalist Harkov, iar componenţa gazdelor era alcătuită din Brandao (actualmente la Olimpique Marseille), Matuzalem (Lazio Roma), Timoşciuc (Bayern Munchen), Elano, Agahowa, Răzvan Raţ, Ciprian Marica şi Dario Srna (căpitanul reprezentativei Croaţiei). Plus antrenorul Mircea Lucescu. Un alt joc de neuitat îl reprezintă întâlnirea cu Lokomotiv Moscova. Pe vremea când Dăniţă îmbrăca tricoul echipei Cernomoreţ, acesta a bifat o victorie şi un egal în faţa “ceferiştilor” din Capitala Rusiei. În primul meci, Cernomoreţ s-a impus la limită, scor 1 la 0, gol marcat de Dăniţă, în timp ce în retur, din cauza problemelor de efectiv, Dăniţă a evoluat ca vârf.
De ce Denis?
Multă lume îi spune Denis, deşi numele său din buletin este Iulian Dăniţă. De ce toţi îl alintă Denis?.. “Îmi aduc aminte, la trei ani şi jumătate… aproape patru, am fugit de la creşă. Era acolo o educatoare foarte severă care ne cam atingea. Eu, năstruşnic din fire, mi-o furam mai mereu. Până într-o zi, când am plecat şi am ajuns pe peronul gării. De acolo m-a recuperat un vecin, care m-a dus la mama la muncă… La 13 – 14 ani am fost convocat la lot, însă nu m-am prezentat, până când nu a venit după mine la şcoală Marcel Pigulea (antrenorul lotului reprezentativ)… Eram mare zvăpăiat şi mai mereu atingeam câte un coleg. După ce a văzut cât eram de zăpăcit, Pigulea mi-a zis <Băi băiatule, tu eşti ca ăla din film… Denis, pericol public…> de atunci aşa îmi spune toată lumea… Denis”.
Cina cu Ahmetov…
În 2006, Dăniţă a avut ocazia să stea la aceaşi masă cu unul dintre cei mai bogaţi pământeni. Este vorba despre patronul celor de la Şahtior Doneţk, ucraineanul Rinat Ahmetov. “Eram în preajma Sărbătorilor Pascale, iar Răzvan Raţ m-a întrebat dacă vreau să vin în ţară pentru trei zile. Eu eram suspendat din cauza cumulului de cartonaşe, am zis da, normal, mai ales că dorul de casă era mare. Am fost la Doneţk, am văzut meciul lor din campionat şi apoi am rămas împreună la masă. A fost toată echipa, cu Nea Mircea Lucescu şi patronul Rinat Ahmetov în frunte. E un om cu foarte mult bun simţ şi foarte de gaşcă. Vorbea şi râdea cu toată lumea de parcă îi ştia de o viaţă. După cină, a pus avionul personal la dispoziţia noastră şi am venit în România pentru a sărbători Paştele”, rememorează Dăniţă una dintre cele mai importante întâlniri din viaţa sa.
{vsig}articole/2012/12/07/iulian{/vsig}