Filosoful german Schopenhauer considera că sunt trei feluri de aristocraţi: aristocraţi din naştere şi rang nobiliar, aristocraţi ai banului şi, cei mai distinşi, aristocraţi ai spiritului.
Cine l-a cunoscut pe Corneliu Ştefan s-a convins că Maestrul era un distins aristocrat al spiritului, în sensul pur şi originar al cuvântului. Un intelectual rasat, iubitor de paradoxuri logice şi nelinişti existenţiale, şi, pe deasupra, un mare jurnalist.
Corneliu Ştefan a fost prin el însuşi o instituţie de presă şi, cu voia sau fără voia sa, a format o adevărată şcoală de presă. Absolvenţii Colegiului Hasdeu au o vorbă. Chiar şi repetenţii colegiului poartă în ghiozdan bastonul de general! Unii dintre ei au ajuns chiar miniştri şi oameni de stat fără măcar să se remarce la învăţătură în liceul care poartă numele lui H Deus! Cazurile se cunosc şi nu merită comentate. Cam aşa s-a întâmplat şi cu Şcoala de presă a maestrului Corneliu Ştefan. Acesta a format o pleiadă de jurnalişti, puţini au rămas în presă, dar foarte activi şi de notorietate. Şi să închei cu o butadă mai puţin cunoscută. Din firimiturile rămase de la masa unui savant se poate hrăni o întreagă comunitate de idei.
Nu amintesc în continuare de personalitatea culturală cu totul remarcabilă a lui C.Şt. Cărţile-i îi stau mărturie! A fost un cunoscut filolog, istoric, romancier, eseist, dar mai ales, un mare jurnalist.
Vâna culturală şi-a dobândit-o cu trudă în cele două facultăţi absolvite, la stat, dublată de pasiune, şi, mai ales, de un curaj dus la extrem. A face închisoare pentru o idee sau a se jertfi pentru acesta i se părea un gest banal. Nu s-a sfiit să se ia la trântă, ideologică, bineînţeles, cu toţi potentaţii zilei, primari, prefecţi, deputaţi sau senatori. În fond, el a înţeles un lucru firesc. Lupta dintre doi oameni, unul miliardar sau beneficiar al armelor Puterii, şi un altul, simplu jurnalist, cu un condei sau pix în mână, poate fi dusă de la egal la egal, spunea Corneliu Ştefan. Cel bogat sau cel puternic este, în fond, un tip vulnerabil care şi-a adunat averea sau a ajuns la putere prin mii de compromisuri, prin numeroase fapte la limita legii, şi, odată ajuns în vârf, devine, mai mult ca sigur, un personaj de o moralitate îndoielnică, cu amante şi copii din flori.
Acel jurnalist corect, cu armele sale simple şi pagina de ziar, care nu trebuie decât arareori tipărită din arginţii potentaţilor zilei, are de fiecare dată un mic, dar important ascendent. Acest minuscul ascendent, poate fi, în final, o armă letală. Omul nostru se va muta într-o ţară bananieră, căci va ieşi cu obrazul şi onoarea pătată în târg şi în oricare oraş din România.
Omul zilei nu poate învinge aproape niciodată pe acel adversar care îl ia ca aliat corect şi curajos Opinia publică. Nu întâmplător preşedinţii celei mai puternice naţiunii din lumea, SUA, îşi încep mandatul prezidenţial cu vizite de curtoazie la marile cotidiene americane!
Numai aşa presa devine a patra putere în stat şi, în anumite condiţii, Putere cu P mare. Dar, în acest din urmă caz, îi dispare raţiunea de a fi. Presa trebuie să ştie să facă de fiecare dată pasul înapoi, altfel îşi semnează sentinţa la moarte, fie se atrofiază, fie dispare în angrenajul puterii, a potentaţilor zilei, se dizolvă în autoritatea statală.
Dar, repet, forţa cuvântului scris se bazează pe independenţa financiară, spirit justiţionar, corectitudine, ceva mai mult patriotism şi, mai ales, pe o cultură solidă. Simţul de dreptate, curajul, trebuie musai postate pe un fundament de cultură, care dă, de fapt, consistenţă şi dimensiune valorică mesajului jurnalistic.
Doar Presa independentă financiar se poate, cum se spune în popor, „să să pună” cu Puterea, iar măreţia presei stă în spiritul său justiţionar, cuvânt terfelit în acest moment de un partid aşa-zis justiţionar.
DUMINICA ORBULUI, REDIVIVUS
La alegerile 9 decembrie, din nou Duminica Orbului. Cei zece candidaţi ai USL aveau şanse să iasă cu toţii parlamentari. Ce mesaj ne adresează unul din candidaţii USL? Vom câştiga împreună! Nimic mai fals, fără opoziţie nu există democraţie, iar nepotismul şi corupţia vor înflori. Nu se vor îmbogăţi, poate, toţi palamentarii USL, dar nepoţii lor, consilierii şi familiile acestora se vor infiltra în structurile puterii şi vor distruge din interior naţiunea română. Cei mai mari duşmani vor fi, din nou, românii!
Premoniţiile politice ale Maestrului se adeveresc. Pe 9 decembrie, am votat, fără doar şi poate, ca în mai 1990, în Duminica Orbului. USL-ul este, în lipsa unei politici economice unitare, chiar mai ineficient economic şi democratic decât FSN-ul. Este un FSN fără faţă umană, un socialism spoit şi un liberalism fără politici liberale. Eşecul acestei politici a echivocului este previzibil, ca de altfel previzibilă este şi înavuţirea aleşilor noştri din 9 decembrie.
În martie 1990, când cei mai mulţi dintre noi eram derutaţi şi încercam să silabisim abecedarul democraţiei, Corneliu Ştefan avea o tablă de valori bine conturată. Iată cum răspunde directorul cotidianului Opinia scrisorii ofensive a unor doamne FSN-iste:
„Doamnelor, dând respectuos la o parte vălul emoţional ce îmbracă ideile din scrisoarea dumneavoastră, se poate spune că puneţi în centrul atenţiei DEMOCRAŢIA. Or, ştim că ea se întemeiază pe principiul suveranităţii poporului, pe voinţa majorităţii, voinţă care, în final, îi desemnează pe cei ce exercită puterea. Până acum, nu vedem nicio deosebire de opinii. Deosebirea apare însă numai când intră în discuţie cea de-a doua noţiune, deşi, în ordine cauzală, ea ar trebui să fie prima. Libertatea de opinie”.
Corneliu Ştefan a înţeles riscurile pentru democraţie a instaurării la cârma ţării a unui singur partid, fie el legitimat prin vot, prin eliminarea brutală a celorlalte.
„Partidele nou create – nu importă că sunt 60, în Spania după moartea lui Franco apăruseră 200 – reprezintă diversitatea punctelor de vedere directă cu libertatea de exprimare. În acest caz, noi considerăm F.S.N.-ul, în calitatea sa de partid, ca făcând parte din cele 60 şi nu „forţa conducătoare” şi nici „gigantul” revoluţiei.
Ştim cu toţii că revoluţia a instaurat atât libertatea individului, cât şi democraţia. Mă tem că dacă s-ar realiza punctul dumneavoastră de vedere, cu alte cuvinte, dacă raţiuni de stat ar dobândi prioritate asupra celor umane, dacă în numele unei retorici a disciplinei şi ordinii (indiferent de către cine instaurate) s-ar suspenda exerciţiul libertăţii, atunci am fi pierduţi. Succesul revoluţiei a garantat dreptul esenţial de a judeca, de a contesta, de a nega orice ni se pare echivoc sau impur”, afirmă Corneliu Ştefan.
Directorul cotidianului OPINIA conchide în acest elegant dialog imaginar. „Doamnelor, de când s-a înfiinţat această redacţie, din 1968 şi până la 22 decembrie 1989, singurul partid existent numai aşa ne-a vorbit. Revoluţia ne-a dat dreptul la opinia adevărată, cea interioară, şi dacă ziarul poartă acum chiar acest titlu, OPINIA, este tocmai datorită faptului că opinia nu mai este acum nici dictată şi nici obligatorie. „Doamnelor, din păcate nu poate exista democraţie fără libertate de opinie”. (Pe marginea unui articol apărut pe 14 martie 1990).
Din lucrarea „Gazetarii mor în picioare- In memoriam Corneliu Ştefan”, în curs de apariţie la Editura Omega.
Corneliu Ştefan, om de litere, ziarist şi politician
Corneliu Ştefan, directorul ziarului OPINIA din Buzău, s-a născut la 21 octombrie 1941 şi a murit la 9 februarie 2003, la Buzău. A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu“ din Buzău, Facultatea de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii Cluj (1967) şi Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din Craiova (1978). După o periodă de profesorat, a devenit redactor principal al cotidianului Viaţa Buzăului (1968-1987), apoi redactor-şef la cotidianul OPINIA (din februarie 1990).
S-a implicat în politică: membru PNŢCD şi preşedinte al organizaţiei judeţene până în 1995, preşedinte al organizaţiei judeţene a Convenţiei Democratice între 1991 şi 1995. A fost consilier judeţean din februarie 1992 până în ianuarie 1996 şi consilier municipal, între februarie 1996 şi mai 2000.
A debutat ca student în revista Tribuna, în 1967, unde, timp de doi ani, a susţinut rubrica „Ex Libris”. A mai colaborat la România Literară, la Steaua, Amfiteatru, Ramuri, Cronica, Almanahul Literar. Ca redactor la Viaţa Buzăului, a iniţiat rubrici culturale: Să vină reporterul, Cadran cultural, Cadran istoric. A elaborat documentare, în special dedicate judeţului Buzău: săpăturile arheologice de la Pietroasele, Gruiul Dării, Zănoaga-Năieni, Cârlomăneşti şi Vintilă Vodă; aşezările rupestre de la Nucu-Bozioru; Tezaurul de la Pietroasa; ediţiile Taberei de sculptură Măgura. A scris despre V. Cârlova, G. Ciprian, Caragiale, Constanţa Marino-Moscu, Hortensia Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, N. D. Cocea, Al. Odobescu, Gala Galaction s.a.
Dintre volumele sale de autor, proză şi reportaj amintim : Expediţie la apa vie (Editura Albatros, 1981), La noapte, cotidianul (Editura Eminescu, 1985), După anchetă (Editura Eminescu, 1986), Adio cu nopţile de unul singur (Editura Eminescu, 1987), Drumul prin pădure (Editura Eminescu, 1989), O scrisoare pierdută şi evenimentul zilei (Editura Porto-Franco, 1998), Râul tăcut (Editura Eminescu, 1999). A condus revista lunară Carnet literar (seria a III-a, din 1998). A fost membru al Uniunii Scriitorilor (din ianuarie 1990).
O biografie exemplară, care conturează o personalitate culturală de excepţie. „Autor de cărţi, iniţiator de reviste culturale, director al unui ziar căruia i-a salvat, alături de colegi, independenţa, personalitate a unei comunităţi suficient de mici ca să-şi păstreze intimitatea, Corneliu Ştefan a iubit şi, în felul lui, a dat demnitate provinciei. Or, miza unei astfel de existenţe nu este doar <locală>”, scria, într-unul din editorialele sale, la decesul marelui jurnalist, dizidentul buzoian Gabriel Andreescu.
Gazetarul-instituţie în viziunea lui Corneliu Ştefan sau despre Presa la Puterea a patra
*Despre criminalii cu condeiul, adevărul jurnalistic şi adevărul juridic, informaţia jurnalistică versus prezumţia de nevinovăţie
Motto
„În cei 17 ani de exil buzoian, într-un moment în care eram ţinut în carantină publică, el nu s-a temut să-mi publice numele şi fotografia în ziar, să-mi ia interviuri, să-mi redea ceva din mândria mea de om social, de descendent chiar al familiei Ghica” (Prinţul Şerban Ghica)
Jurnalist înnăscut, Corneliu Ştefan şi-a pus întrebări profesionale încă din primele zile ale perioadei decembriste. A lucrat, ca toţi ceilalţi, la noul cotidian, Opinia publică, dar s-a detaşat de noua formulă pe cât de ambiguă, pe cât de falimentară şi a conceput un ziar în ziar. În Opinia publică, ziarul care a preluat moştenirea fostului cotidian Viaţa Buzăului, Maestrul a redactat acel „Observator”, un săptămânal în patru pagini, în care a publicat câteva reportaje şi anchete de excepţie, premiere în jurnalistica postdecembristă din ţara noastră. Reportajul despre aurolacii şi copiii străzii care populau catacombele oraşelor a fost preluat şi de alte ziare din ţară, iar ancheta despre „grupul de reflecţie născut în sânul Bisericii Ortodoxe Române a fost cunoscută în sferele înalte de la Bucureşti. În acelaşi format, Corneliu Ştefan a dezbătut cu har şi dezinvoltură subiectele „tari” ale zilei, terorişti cu accent străin „care trag din toate poziţiile” sau întâmplări necunoscute din viaţa dictatorului.
*
Corneliu Ştefan a înţeles, ca nimeni altul, mecanismul puterilor într-o democraţie în formare şi a acţionat în consecinţă. A simţit din mers gripajele acestei ciudate maşinării, derapajele inerente, dar grave şi interesate ale primelor trei Puteri într-o societate de tip capitalist şi s-a bătut din răsputeri pentru demnitatea celei de-a Patra Puteri în stat, Presa. Dar, deziluziile au apărut de la primele dezvăluiri jurnalistice. Nu numai că cea de-a patra putere nu avea parte de un articol privilegiat în Constituţie, ci era târâtă în judecată şi pedepsită conform unor prevederi anacronice, comuniste – celebrele articole 205 şi 206, în acest moment abrogate din Codul Penal- Insulta şi Calomnia. Presa era, aşadar, pusă la colţ şi chemată în judecată ori de câte ori se grăbea să scoată la lumină adevărul. Numai că, potrivit gândirii indiene, din suferinţă adesea apare şi înţelepciunea. Aşa se face că presa trebuie să se bată pentru a-şi câştiga acest rol în societate (rost, ar spune Noica) cu fiecare slovă tipărită, în fiecare secundă! Poate şi din acest înţeles s-a inspirat Maestrul când a titrat, „La noapte, cotidianul!”, cea mai cunoscută carte a sa de presă.
De altfel, crezul său jurnalistic a fost o presă liberă, necondiţionată financiar sau politic de potentaţii zilei, dar cu solide ancore ideologice. Astfel, „lipsa de implicare politică”, o altă gogoaşă a vremii care mai dăinuie şi astăzi, este mai dăunătoare decât abstinenţa intelectuală. Jucând deschis, cu cărţile pe masă, cum se spune, cititorul devine avizat şi poate decide în cunoştinţă de cauză. Mult mai grave sunt manipulările grosolane, în faţa căroar, din păcate, poporul român s-a dovedit complet nepregătit.
Acesta este secretul operei jurnalistice a lui Corneliu Ştefan. „Presa are dreptul să-şi spună opinia propunând PROPRIUL ADEVĂR, adică unul neoficial, cerut de INTERESUL PUBLIC IMEDIAT”, a considerat, pe bună dreptate, acesta. Opinia publică, instituţie centrală şi centrată a oricărei democraţii, este în relaţie biunivocă cu interesul public imediat. Opinia publică, nota bene, poate fi minţită, batjocorită, amăgită, dar vai de cei care cei care o fac des sau cu premeditare! Numărul mare de publicaţii care şi-au dat obştescul sfârşit din 1990 până în prezent este revelatoriu.
Opinia publică are propria sa logică, iar presa este vehiculul care o conduce prin labirintul social, economic şi politic către adevăr. Care adevăr? Corneliu Ştefan a deţinut şi răspunsul. „Adevărul presei este bazat pe BUNĂ CREDINŢĂ şi INTERES PUBLIC şi diferă de adevărul juridic bazat pe prezumţia de nevinovăţie (…) Mass-media presează continuu puterea, chiar şi în respectarea prezumţiei de nevinovăţie” (La noapte, cotidianul!, vol.2, Editura Apha, 2000, p 432)
Clar, concis, fără alte argumente în afară de articolele Codului Penal, instrument care poate fi folosit de orice persoană vătămată într-un interes legitim. Te descrie un ziarist oarecare drept un criminal feroce sau un pedofil înrăit? Cu atât mai rău pentru el! Este dreptul lui, dar tu, ca cetăţean onest şi responsabil, poţi apela la Justiţie pentru a-ţi arăta nevinovăţia. În instanţa publică de judecată poţi dovedi că jurnalistul minte cu neruşinare şI, pentru ca şi alţi nevinovaţi ca tine să nu fie asasinaţi mediatic, ceri o pedeapsă echitabilă. Şi atunci vei deveni chiar o persoană publică, un erou, iar dacă prejudiciul moral este evident, daunele materiale, adică banii primiţi, vor fi pe măsură. Un joc democratic simplu, corect şi fără culise, pe care democraţiile înaintate îl cunosc de sute de ani.
„Prezumţia de nevinovăţie este valabilă pentru întreg sistemul judiciar de anchetă care administrează probe şi pune la dispoziţia instanţelor pentru a fi dezbătute în contradictoriu. Ziariştii sunt datori să facă o anchetă cât mai rapidă, să adune probe şi date convergente cazului în dezbatere, să tragă propriile concluzii, care pot fi infirmate şi confirmate de organele de anchetă ale statului” (opp.cit., p.431) Iată bine argumentat mecanismul puterii, cele trei puteri în stat sunt de fapt patru, puterea opiniei publice, a patra şi, uneori, cea mai puternică, capătă legitimitate doar prin intermediul Presei independente, puternice şi adesea necruţătoare în faţa răului social.
„PRESA, mai susţine Corneliu Ştefan, nu este culpabilă pentru aceste concluzii decât dacă a fabricat probele şi a influenţat, în mod direct, martorii, cu alte cuvinte, a încălcat deontologia profesională. Aşadar, în prima fază, opinia publică avidă de adevăr şi dreptate, acordă prezumţia de nevinovăţie doar presei”.
Presa are dreptul să-şi spună opinia propunând PROPRIUL ADEVĂR, adică unul neoficial, cerut de INTERESUL PUBLIC IMEDIAT, decretează Maestrul.
Două elemente foarte importante care fac trimitere la definiţia aparent ambiguă a dreptului în Roma antică. Dreptul este definit ca „ars boni et aetqui”, arta binelui şi a echitabilului. O formulă salutară care recunoaşte că omul este o fiinţă socială, trăieşte în comunitate, iar comunitatea are datoria de a-l apăra ca pe sine însăşi.
Adevărul jurnalistic şi adevărul juridic
Despre formula ambiguă susţinută de fostul minisiru al Justiţiei, avocatul Valeriu Stoica, care s-a străduit să menţină în Codul Penal infracţiunile de calomnie prin presă, Corneliu Ştefan este categoric.
„Sancţionarea calomniei prin presă cu închisoarea i-ar face să râdă pe autorii Constituţiei de la 1866, pe regele Carol l însuşi, l-ar umple de oroare pe Caragiale, omul care, într-unul din ultimele articole în timpul vieţii, a mărturisit fericit că a putut fi ceea ce este <mulţumită libertăţii tiparului> (în editorialul „Ministrul Justiţiei confundă adevărul jurnalistic cu adevărul juridic”,el îşi închipuie că ziaristul poate fi simultan economist, jurist şi ofiţer de contrainformaţii).
Şi tot despre un alt subiect sensibil în anii ‘90, „criminalii cu condeiul”, marginalii la un editorial semnat de Ion Cristoiu privind sancţionarea penală a ziariştilor, Corneliu Ştefan s-a aplecat îndelung. În OPINIA, din 14 octombrie 1995, acesta scrie: „Un profesionist adevărat al presei ştie că acest domeniu este necruţător cu mincinoşii. Într-un judeţ sau o ţară, neprofesioniştii, adică diletanţii sau producătorii de neadevăruri, sunt excluşi treptat, şi fără posibilitatea de întoarcere, din breaslă.
Într-o democraţie, ziariştii profesionişti îşi stabilesc mijloacele de coerciţie asupra celor care sunt purtători de minciuni. Închipuiţi-vă că un ziar este obligat, de regula deontologică, să publice în acelaşi loc şi cu aceeaşi literă dezminţirea sau dreptul la replică!? (…) Dacă un ziar nu vrea să publice dezminţirea sau dreptul la replică există Codul Penal, care penalizează în mod egal pe toţi cetăţenii vinovaţi de calomnie sau insultă”.(La noapte, cotidianul!, vol.2, pag. 481-482)
(Comunicare acceptată la Congresul Naţional de Istoria Presei, Bucureşti, aprilie 2013)
Pagini realizate de Dorin IVAN (ASPRO-USR-ASB)
Este jurnalist, ziarist la OPINIA în perioada 1990-2002.
{vsig}articole/2013/02/18/stefan{/vsig}