Începând de astăzi, echipa de editorialişti a cotidianului OPINIA are un nou membru de marcă. Este vorba despre jurnalista buzoiancă Oana Dobre, pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră o cunoaşteţi fie din paginile cotidianului „Evenimentul Zilei”, fie din dezbaterile moderate de ea la Realitatea TV.
De astăzi, veţi găsi textele Oanei Dobre în paginile cotidianului OPINIA în fiecare zi de miercuri a săptămânii.
Justiţia – dezlegată la ochi, dar legată peste nas
Aud în aproape fiecare dezbatere televizată pe tema Justiţiei o frază repetată obsesiv, astfel încât a ajuns aproape o incantaţie nelipsită din predica „părerologică”: „Justiţia trebuie să fie oarbă”. Mă întreb, însă, dacă aceia care s-au agăţat de această imagine inspirată din mitologia Dreptăţii antice au stat vreodată să se gândească la ce înseamnă cu adevărat o Justiţie oarbă. Dacă ar fi făcut-o, poate şi-ar fi dat seama că, într-un anumit sens, ea există demult în România şi este unul dintre cele mai toxice produse ale ultimilor 20 de ani: Justiţia legată la ochi, dar cu mirosul supra-dezvoltat. Cea care nu are nevoie de probe, dar care poate să adulmece cine îi stă alături sau în faţă, ghidându-se după parfum: cel mai adesea, după parfumul Puterii.
Pe 20 iunie 2012, data condamnării lui Adrian Năstase, eram în Germania. Când am primit vestea prin telefon, de la 3.000 de kilometri distanţă, mi s-a părut că simt undele unui cutremur. Mi-am spus că este cel mai important eveniment din România ultimului deceniu. Fără să vreau să judec dacă acea condamnare a fost sau nu corectă, am simţit că îmi va schimba ţara. Un fost prim-ministru ajuns după gratii nu se poate să n-o schimbe, îmi repetam în gând în timp ce ochii mi se plimbau de la posturile româneşti vizionate în direct pe internet la o lume incomparabil mai echilibrată şi mai aşezată în schema statului democratic, pe care o vedeam la posturile tv nemţeşti. Reacţia mea s-a dovedit, însă, în lunile care au trecut de atunci, numai o probă în rechizitoriul unei naivităţi pentru care m-am condamnat singură. În cele nouă luni care au urmat, Năstase a fost înjurat sau compătimit, schingiuit verbal sau idolatrizat, iar rezultatul a fost un mare nimic: nici măcar el, omul, nu s-a schimbat prea tare, darămite sistemul. Iar motivul nu a fost cazul în sine, conţinutul sau grosimea dosarului adus în faţa Justiţiei oarbe, ci unul care ţine de „mirosul” care îi înconjoară pe purtătorii de robe: cercetarea, acuzarea şi condamnarea s-au întâmplat într-o perioadă în care parfumul Puterii a fost purtat de adversarii lui Adrian Năstase. Orice ar fi fost în acel dosar, oricât de solide ar fi fost probele, verdictul nu avea cum să fie perceput de public altfel decât ca fiind îmbibat în politică. Cei care îl voiau pe Năstase condamnat au aplaudat verdictul cu aceleaşi mâini cu care şi-au semnat adeziunile la un partid. Iar cei care îl voiau salvat au arătat cu degetul acuzator către Cotroceni. În final, condamnarea a devenit un meci de fotbal, în care suporterii strigă lozinci fără să le mai gândească sau doar pentru că speră că galeria poate ajuta echipa favorită să câştige meciul. Pentru justiţie şi democraţie, partida a fost, însă, pierdută.
În decembrie 2012, s-a schimbat epoca politică. Şi, în urmă cu două zile, un membru al echipei câştigătoare a aflat că, deşi ai lui au luat trofeul la Palatul Victoria, el va lua cătuşele: domnul Cătălin Voicu, cel care timp de patru ani va privi România condusă de „ai lui” dintre pereţii unei celule. Fost general SPP, fost intim al cercurilor politice de la „curtea” lui Ion Iliescu, fost entuziast al suspendării lui Traian Băsescu pentru care a votat cu amândouă mâinile, domnul Voicu este, acum, doar atât: „FOST”. Mai poate, însă, deveni ceva: punctul de reper al acelei schimbări care ar fi trebuit să înceapă de la Adrian Năstase. S-ar putea să fie încă o speranţă naivă, dar îndrăznesc să mi-o asum, pentru că între cazul Năstase şi cazul Voicu există o diferenţă esenţială: cel de-al doilea este condamnat, în timp ce „ai lui” conduc România. Nu doar de câteva zile, aşa cum se întâmplase în iunie 2012, atunci când Ponta abia fusese învestit premier, ci de aproape un an. PSD are Guvernul, are Parlamentul (împreună cu aliaţii săi) şi are şi coabitarea cu Palatul Cotroceni. Dar cel mai important motiv pentru care această condamnare poate însemna o primă zi din restul vieţii noastre în România e acela că, în felul acesta, descoperim că Justiţia nu are nevoie să fie oarbă pentru a funcţiona. Are nevoie să i se aplice un alt reper al romanităţii: „Să se facă dreptate, chiar dacă ar fi să piară lumea”- acel „loc comun” consemnat de Manlius.
Tradusă în viaţa noastră politică de acum, pentru cei de la putere, expresia ar însemna asta: să se condamne vinovaţii, chiar dacă lumea care piere este a „noastră”: vinovaţii sunt „ai noştri”, cotizează la „partidul nostru”, au carnetul „nostru” de partid, ne-au făcut favoruri, am crescut „împreună”. Liderul politic care înţelege şi vrea asta va fi acela care îi va dezlega Justiţiei eşarfa de la ochi dar i-o va lega peste nas: ca să nu mai poată mirosi Puterea, combinaţiile şi frica.
Oana DOBRE
Este jurnalist, ex-reporter special „Evenimentul Zilei”, şi ex-moderator Realitatea TV