Numele marelui Radu Beligan a fost suficient marți pentru ca cea mai mare sală de spectacole din Buzău, cea a Casei de Cultură a Sindicatelor, să fie aproape neîncăpătoare cu ocazia unui spectacol de teatru. Asta”, deşi preţul unui singur bilet a fost nici mai mult, nici mai puţin decât 80 de lei.
Considerat pe bună dreptatea unul dintre monştrii sacri ai teatrului românesc, maestrul Radu Beligan este, fără doar şi poate, cel în jurul căruia există spectacolul „Egoistul”, mai ales în distribuţia adaptată pentru provincie, adică fără alte nume grele pe afiş, aşa cum se joacă de obicei la Bucureşti. El este cel care a semnat adaptarea piesei lui Jean Anouilh şi totodată regia spectacolului. Dincolo de povestea piesei, aleasă atent de experimentatul actor, astfel încât să pară parcă scrisă special pentru a fi interpretată de el, spectacolul respectă reţeta producţiilor cu succes garantat la public: cel puţin un nume mare, o poveste cu cârlig la public, o domnişoară în furou şi o comedie moralizatoare.
Un spectator lucid, care poate trece peste entuziasmul întâlnirii cu marele Radu Beligan, avea totuşi toate şansele, după reprezentaţia de joi, de la Buzău, să iasă din sala de spectacole cu un gust uşor amar. La cei aproape 95 de ani ai săi, omul de numele căruia se leagă spectacole memorabile este doar o umbră a celui care a fost cândva. Vizibil slăbit, incapabil de a se deplasa singur mai mult decât câţiva paşi, Beligan face cu greu faţă efortului de a pufăi câte o ţigară. Din când în când, replicile îi dau bătaie de cap, deşi joacă în acest spectacol de vreo 10 ani, iar glasul sufleorului, care îi sare deseori în ajutor, devine deranjant. Vocea inconfundabilă şi ironiile fine au rămas totuşi neschimbate la marele actor.
Aşezat la biroul său de lemn masiv, în ultima secvenţă a spectacolului, trage o ţigară şi, privind spre public, citeşte cu voce tare finalul piesei pe care personajul său, un dramaturg de succes, o scrie. „Privesc înainte imaginându-mi o sală cu spectatori entuziaşti şi scriu SFÂRŞIT”. La fel ca în piesă, spectatorii sunt entuziaşti şi emoţionaţi de întâlnirea cu un monstru sacru. Te încearcă totuşi un sentiment de milă, având senzaţia că marele actor s-a sacrificat pe sine pentru satisfacţia ta ca spectator şi a celor care îl ridică la final de braţ pentru a împărţi aplauzele cu el aşa cum au împărţit şi locul pe acelaşi afiş.