În ciuda aerului aparent inabordabil, Corneliu Croitoru avea să mă surprindă încă de la primul dialog prin jovialitatea sa. Poate şi datorită faptului că intimitatea evenimentului la care participa – festivitatea prilejuită de aniversarea a 145 de ani de existenţă a „Hasdeului” şi a 100 de ani de la naşterea lui George Emil Palade, în cadrul careia i s-a conferit „Medalia Aniversară” – a readus în mintea şi inima sa trăiri emoţionale, care l-au făcut, cel puţin pentru moment, mai accesibil. Fără să insist prea mult, fostul viceguvernator al Băncii Naţionale a României s-a arătat dispus să stabilim un interviu, iar cele câteva cuvinte schimbate în grabă pe holul Colegiului HASDEU aveau să îmi dovedească faptul că am descoperit punctul sensibil al omului care a văzut multe la viaţa lui: dragostea faţă de Buzăul natal.
La cei 79 de ani ai săi, Corneliu Croitoru te impresionează prin vivacitate. Puţini ştiu că, dincolo de funcţia de viceguvernator, buzoianul este omul care a reuşit să câştige admiraţia şi încrederea unor personaje-cheie în politica şi economia românească postdecembristă, cum ar fi Nicolae Văcăroiu şi Mugur Isărescu. După pensionare, a continuat să lucreze, ajungând, la un moment dat, preşedintele Băncii de Investiţii şi Dezvoltare a controversatului Sorin Ovidiu Vântu şi, mai apoi, specialist pe probleme bancare la Senat. Pe lângă carieră, viaţa, dominată de arestarea tatălui său, pentru presupuse delicte politice, poate face din povestea lui Corneliu Croitoru subiectul unui film.
Cu un zâmbet al omului care a fost obişnuit cu intoxicările mediatice, îmi spune că evită să vorbească despre speculaţiile legate de Ceauşescu. Se rezumă să îmi spună că în 1989 România nu prea mai avea datorii externe, dar „povestea cu banii pe care îi mai aveam de încasat o ştiu alţii”. Acceptă să răspundă însă la întrebările legate de banca lui Sorin Ovidiu Vântu şi despre motivele eşecului ei, despre copilărie, despre anii petrecuţi la HASDEU etc.
Reporter: Vorbiţi-mi despre copilăria dumneavoastră
Corneliu Croitoru:M-am născut la 12 mai 1934, în comuna Brăeşti, judeţul Buzău. Părinţii mei au fost învăţători : tata – fiu de ţărani din comuna Brăeşti şi mama – fiica învăţătorului Ion Lupu, din comuna învecinată Bozioru (de numele căruia este legată înfiinţarea şcolii primare din această localitate) şi a Mariei Lupu, casnică.
Am făcut şcoala primară în comuna Bozioru, unde părinţii mei s-au mutat în anul 1940, probabil din cauza războiului, tata urmând să fie concentrat, ceea ce s-a şi întâmplat. În primii trei ani de şcoală, învăţător mi-a fost mama, tata întorcându-se în anul 1944, când eram deja în clasa a patra. Începând cu anul şcolar 1945/1946, şcoala primară din comuna Bozioru a devenit gimnaziu cu şapte clase, tata fiind numit directorul gimnaziului. În aceste condiţii, am urmat în continuare cursurile acestei şcoli. După absolvirea clasei a şasea, părinţii, care intenţionau să se mute în oraşul Buzău, au considerat că este mai bine să continui şcoala în acest oraş, înscriindu-mă la Liceul „B. P. Hasdeu”, în clasa a treia (echivalentul clasei a şaptea a şcolii generale de astăzi). Se poate spune, deci, că am făcut şcoala generală într-o perioadă mai puţin liniştită pentru societatea românească, inclusiv în mediul rural. Lumea satului în care trăiam era serios marcată de război, de accentuarea dificultăţilor în asigurarea traiului zilnic, de nesiguranţa zilei de mâine etc., toate acestea ridicând noi probleme în ceea ce priveşte şcoala.
Rep.: Cum au fost anii liceului?
C. C.:Aşa cum am spus, am avut privilegiul să fiu elevul Liceului „B. P. Hasdeu” începând cu anul şcolar 1947/1948, respectiv din clasa a treia. Îmi amintesc că, pe măsură ce se apropia deschiderea anului şcolar, părinţii nu pregetau să mă atenţioneze că voi învăţa la cel mai bun liceu din judeţ şi că va trebui să muncesc foarte mult pentru a face faţă pretenţiilor acestuia. Am
constatat că au avut dreptate, dar m-am descurcat! Anii de liceu au fost pentru mine cei mai frumoşi ani de şcoală. Au fost anii în care am învăţat carte, dar am învăţat şi ce este munca, cinstea, omenia, respectul, curajul, prietenia etc..
Rep.: Despre profesori ce vă amintiţi?
C. C.:De la bun început ei m-au marcat prin sobrietatea şi ţinuta lor. Prin ştiinţa lor de carte şi prin strădania de a te face să înţelegi tainele acesteia, te obligau să înveţi mai mult decât catalogul. Nu cred că greşesc dacă afirm că toţi profesorii mei au fost mari. Unii dintre ei au fost, însă, excepţionali. Oricât m-aş strădui, nu pot să găsesc cuvinte care să-i caracterizeze mai bine decât numele lor. Vă dau câteva exemple : Ştefan Săndulescu – profesor de limba şi literatura română; Ion Păunel – profesor de matematică; Sozont Stadnicov – profesor de fizică-chimie; Gheorghe Olaru – profesor de ştiintele naturii. Şi lista poate continua. Am convingerea că exprim acordul unanim al colegilor mei de a aprecia efortul, priceperea şi măiestria profesorilor din anii de liceu ca fiind definitorii în educaţia noastră, atât pe plan profesional, cât şi pe plan uman.
Rep.: Dar despre colegi?
C. C.:Erau tineri şi, deci, frumoşi. Dar erau şi isteţi. Subliniez, cu mare satisfacţie, că aproape toţi colegii mei au absolvit învăţământul superior, au devenit specialişti remarcabili in diferite domenii – ingineri, medici, profesori etc., s-au bucurat de prestigiu în activitatea desfăşurată, realizările lor profesionale şi nu numai, reprezentând cu cinste şcoala lor de suflet „Hasdeul”. Eu sunt onorat că am fost colegul lor şi că am statornicit relaţii de amiciţie cu mulţi dintre ei, relaţii care se menţin şi acum, la peste 60 de ani de la absolvirea liceului.
Iată, de ce, anii de liceu, profesorii şi colegii mei m-au făcut să afirm întotdeauna, cu tărie, că sunt mândru de faptul că am absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău. In acest context, ţin să amintesc evoluţia extrem de frumoasă a liceului în cadrul învăţământului preuniversitar românesc. Astăzi, Colegiul Naţional „B. P. Hasdeu” ocupă o poziţie fruntaşă care-i oferă o autoritate morală de necontestat, bucurându-se de un prestigiu unanim recunoscut.
Rep.: Când v-aţi descoperit pasiunea pentru finanţe ?
C. C.:Nu cred să fi fost vreodată pasionat de finanţe. Dar mi-a plăcut domeniul. Din ce în ce mai mult, pe măsură ce îl cunoşteam mai bine. Primul sentiment de dragoste a apărut în facultate şi îl datorez dascălului meu de Finanţe, profesorul universitar Iulian Văcărel, ales mai târziu membru al Academiei Române, precum şi asistentului său Gheorghe Bistriceanu, care a devenit un distins profesor universitar. O influenţă puternică în acest sens a avut asupra mea apreciatul profesor universitar Alexandru Gheorghiu, titularul cursului de analiză a activităţii economice şi financiare a întreprinderilor industriale şi comerciale. Lor le rămân profund recunoscător.
Rep.: Este adevărat că aţi absolvit liceul mai devreme decât era normal?
C. C.:Ar fi trebuit să devin absolvent al liceului la finele anului şcolar 1951/1952. Dar totul a decurs normal până la finele anului şcolar 1950/1951, când am absolvit clasa a X-a. Un eveniment nefericit pentru mine şi pentru familie, care a intervenit în primăvara acelui an, respectiv reţinerea tatălui meu de către organele Securităţii Statului, m-a determinat să iau o hotărâre la care nu mă gândisem anterior. Pentru a nu risca întreruperea studiilor, aşa cum apăruseră presupuneri, am decis să particip la programul de pregătire a absolvenţilor clasei a X-a care, îndeplinind condiţiile prevăzute de Ministerul Învăţământului, puteau susţine examenele de absolvire a clasei a XI-a în acelaşi an. Am susţinut examenele în luna august 1951, le-am promovat şi am devenit, astfel, absolvent al liceului.
Rep.: Aţi reuşit să mergeţi la facultate deşi tatăl fusese arestat?
C. C.:Situaţia familiei şi imposibilitatea prezentării tuturor actelor solicitate pentru înscrierea la examenele de admitere în facultate m-au determinat să amân acest deziderat. Cum la şcolile elementare din mediul rural era o accentuată lipsă de cadre didactice, am avut şansa ca, în urma unor testări, să fiu numit profesor suplinitor de Limba română la şcolile
elementare de şapte ani din comunele Pârscov (1951/1952) şi Cozieni (1952/1953), ambele din raionul Cislău, regiunea Ploieşti.
Rep.: Aţi ajuns totuşi la facultate. Cum?
C. C.:După mai bine de doi ani de detenţie, tata s-a reîntors acasă şi am stabilit să-mi continui studiile. Am decis, deşi nu eram pe deplin convins că e cea mai bună soluţie, să dau curs sfaturilor repetate ale unei rude din Bucureşti, absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, care lucrase în Finanţe. Ca urmare, în sesiunea din vara anului 1953, am susţinut examenul de admitere la Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare Bucureşti – Facultatea de Finanţe şi Credit, l-am promovat şi, începând cu acel an, am devenit student. Am absolvit facultatea în anul 1957 cu Diploma de merit, fiind repartizat în producţie, prin concurs, la Administraţia Financiară a Capitalei, raionul „23 August”. Preluarea de către Banca Naţională, de la Ministerul Finanţelor, a activitaţii de urmărire şi control a veniturilor de stat a condus la transferul meu, la filiala „23 August” a acestei instituţii, începând cu anul 1959.
Rep.: Vorbiţi-mi despre evoluţia activităţii dvs. în BNR.
C.C.:După doi ani de funcţionare ca inspector la această filială, am fost promovat în Centrala BNR, la Direcţia executării de casă a bugetului de stat, căreia îi reveneau sarcinile şi responsabilităţile în domeniul veniturilor de stat. Se pare că modul de acţionare şi rezultatele obţinute au constituit temeiul promovării mele, în 1968, în funcţia de director adjunct la Direcţia de revizie, căreia îi reveneau atribuţiile de control asupra tuturor activităţilor desfăşurate de sucursale şi filiale. Am fost pus, deci, în situaţia de a mă confrunta cu toate domeniile de activitate ale BNR. După aproximativ doi ani am fost promovat în funcţia de director la Direcţia de coordonare şi sinteză, ale cărei sarcini principale constau în elaborarea, în colaborare cu organele Comitetului de Stat al Planificării, Ministerului Finanţelor şi cu cele ale băncilor specializate, a proiectului planului de credite centralizat pe economie şi urmărirea realizării acestuia, precum şi a normelor metodologice privind creditarea pe termen scurt şi decontările în economie. Măsurile de reorganizare şi reducere a personalului, în special a celui de conducere, luate în anul 1974, au determinat modificări importante în structurile organizatorice din centrală şi unităţile teritoriale, având loc multe comasări de compartimente. În acest context, s-a constituit Direcţia de organizare şi control, eu fiind numit directorul acesteia. Principalele atribuţii ale direcţiei vizau asigurarea organizării activităţii unităţilor băncii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestora, precum şi stabilirea de măsuri pentru continua ei îmbunătăţire.
Rep.: Căderea comunismului v-a găsit în BNR?
C.C.:Nu. Activitatea mea în BNR a încetat la 22 august 1982, când am fost transferat din dispoziţii superioare la Centrala industrială de utilaj tehnologic şi material rulant Bucureşti (CIUTMR), în cadrul procesului de rotire a cadrelor. Strădania guvernatorului băncii de a obţine
anularea măsurii dispuse şi de a continua activitatea în bancă a fost zadarnică. În consecinţă, m-am prezentat la noul loc de muncă, hotărât să răspund cât mai bine noilor sarcini. Am lucrat în CIUTMR până la 12 martie 1990, când am fost rechemat de conducerea BNR şi numit în funcţia de director la aceeaşi direcţie din care fusesem scos în anul 1982. De asemenea, mi
s-a redat calitatea de membru în Consiliul de Administraţie şi de membru al Biroului executiv al acestuia.
Rep.: Cum comentaţi îndepărtarea din BNR, după toate avansările prealabile?
C.C.:Oricât de apreciată ar fi fost activitatea mea profesională, numirea în funcţiile de conducere a unor importante direcţii din centrala băncii nu s-ar fi putut face fără avizul organelor superioare de partid. Principala cerinţă pentru obţinerea avizului respectiv era aceea de a fi membru de partid, ceea ce mie mi se părea o imposibilitate. Dar, cei de care depindeau primirile în partid au fost de altă părere, aşa că, în anul 1966, am devenit membru de partid. Era,
într-adevăr, pe vremea „dezgheţului”, când începuse să se spună „copiii nu sunt vinovaţi de faptele părinţilor”. Această orientare nu a ţinut mult timp. Având în vedere şi faptul că nu am răspuns favorabil unor compromisuri care mi se cereau din afara băncii, şi nu de către oricine, ci de „persoane importante”, vorba lui Caragiale, a fost destul de uşor să intru în programul de rotire a cadrelor, care era la modă în acea vreme.
Rep.: A existat cineva care v-a influenţat cariera în mod deosebit?
C. C.:Da. După cum aţi constatat, cariera mea profesională poate fi identificată cu activitatea desfăşurată în cei 32 de ani în care am lucrat în Banca Naţională a României. În marea lor majoritate, aceşti ani se situează în perioada anterioară evenimentelor din decembrie 1989, deci, pe vremea când „dosarul de cadre” era hotărâtor în evoluţia oricărei cariere. Cum aveam destule probleme care puteau să-mi creeze dificultăţi, nu exista altă soluţie decât să muncesc şi să sper. Am avut şansa să întâlnesc doi oameni care au crezut în mine şi care au avut curajul să rişte prin perseverenţa şi consecvenţa cu care m-au susţinut. Aceşti oameni au fost academicianul Vasile Malinschi, guvernatorul băncii în perioada aprilie 1963 – septembrie 1977 şi Alexandru Oprea, vicepreşedintele băncii şi secretarul comitetului de partid. Sunt convins că aceşti doi oameni mi-au influenţat decisiv cariera. Nu pot uita gestul domnului guvernator, care, în ziua pensionării – din câte am înţeles, nu la cerere – m-a chemat separat în cabinetul domniei-sale, m-a dus lângă o fereastră, departe de masa pe care erau telefoanele şi mi-a zis: „Vreau să-ţi arăt o scrisoare, pe care, după ce o citeşti, o distrugem împreună. Fii însă, atent, problema este, încă, de actualitate”. Era scrisoarea prin care mi se ceruse scoaterea din bancă, avea o vechime de peste un an de la primire, dar căreia nu-i dăduse curs. Nu l-am mai întâlnit după pensionare. Tare mult aş fi vrut să-i spun, chiar eu, că problema care m-a urmărit cu înverşunare o viaţă, îşi găsise o rezolvare favorabilă şi, bineînţeles, să-i mulţumesc din nou. În fond, ce se întâmplase?! Tata, fără să-mi spună, supărat că sufeream în continuare din cauza lui şi ştiind că acuzaţiile care i se aduseseră erau, de fapt, ireale, deşi trecuseră aproape 20 de ani de la pronunţarea sentinţei prin care fusese condamnat – trei ani şi confiscarea averii -, a solicitat, din nou, printr-un memoriu, rejudecarea procesului. Nu ştiu prin ce minune s-a dispus rejudecarea acestuia, fiind achitat. La aflarea acestei situaţii, conducerea băncii a încercat o intervenţie pentru readucerea mea în bancă, dar fără succes. I s-a spus să mai aştepte şi am aşteptat până în luna august 1989, când am fost chemat de organele în competenţa cărora intra soluţionarea problemei, comunicându-mi-se că pot reveni în bancă, pe un post de conducere. Deoarece finalizarea transferului a întârziat, între timp intervenind evenimentele din decembrie 1989, problema şi-a găsit un alt mod de rezolvare.
„Am fost chemat de dl. Isărescu care mi-a propus colaborarea ca viceguvernator“
Rep.: Există multe legende legate de politica lui Ceauşescu privind datoria externă. Cât este legendă şi cât adevăr în legătură cu obsesia lui Ceauşescu de a plăti datoria externă?
C. C.:Şi eu sunt de acord că există multe legende legate de politica lui Ceauşescu privind datoria externă. Deoarece nu am lucrat efectiv în domeniu, vă rog sa fiţi de acord să mă abţin de la orice comentariu, nedorind să amplific şi mai mult legendele. De altfel, ceea ce v-aş putea spune eu, ar fi referiri la unele aspecte deja comentate în mass-media, pe baza unor informaţii care, după părerea mea, sunt, în parte, poveşti.
Rep.: Cum aţi ajuns viceguvernator al BNR?
C. C.:Despre eventualitatea numirii mele în această funcţie îmi vorbise, succint, guvernatorul de atunci al băncii, domnul Decebal Urdea, o personalitate în domeniu, despre care am aflat, ulterior, că a fost chiar iniţiatorul şi susţinătorul propunerii. M-a bucurat această veste, dar nu mi-am pus mari speranţe în realizarea ei. Într-una din zilele de la sfârşitul lunii august 1990, a venit la bancă domnul Mugur Isărescu, despre care se vorbea că va fi noul guvernator al Băncii Naţionale a României. Domnia-sa a vrut să mă cunoască, ceea ce s-a şi întâmplat, spunându-mi, spre final, că ar fi bucuros dacă aş dori să-mi ofer colaborarea la conducerea băncii de pe funcţia de viceguvernator. I-am mulţumit şi i-am răspuns prompt, „Da”. Mi-a strâns mâna, urându-mi succes, după care ne-am despărţit. La numai câteva zile, pe 4 septembrie 1990, am fost numit, de Guvern, viceguvernator al Băncii Naţionale a României şi membru al Consiliului de Administraţie al acesteia, cu mandat încredinţat de Parlament în anul 1991, care a expirat în decembrie 1998.
Rep.: Vorbiţi-mi despre câteva din contribuţiile dvs. mai importante în calitate de viceguvernator al BNR?
C. C.:Mi se pare nepotrivit să vorbesc chiar eu despre contribuţia proprie la realizarea sarcinilor băncii în perioada mandatului de viceguvernator. De aceea, vă voi vorbi doar despre domeniile de activitate pe care le-am coordonat, conform ordinelor emise de guvernatorul băncii. Un prim domeniu se referă la emisiunea monetară, drept exclusiv al BNR să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede metalice, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, la asigurarea necesarului de numerar – cantitativ, valoric şi structura – pentru satisfacerea nevoilor reale ale circulaţiei băneşti şi la elaborarea normelor privind administrarea plăţilor cu numerar şi a operaţiilor de tezaur. Un al doilea domeniu se referă la autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, a cărei îndeplinire are drept scop asigurarea funcţionării şi viabilităţii întregului sistem bancar al ţării. În sfârşit, un al treilea domeniu pe care vreau să-l menţionez se referă la organizarea şi urmărirea activităţii sucursalelor băncii, al cărui rol în realizarea sarcinilor ce reveneau instituţiei a fost, în acea perioadă, deosebit de important. În final, îmi permit să spun, doar, că am avut şi am încă destule dovezi care să mă convingă că nu am înşelat aşteptările celor care au avut încredere în mine.
Rep.: Se vorbeşte că Mugur Isărescu v-a preţuit foarte mult. Este adevărat?
C. C.:Nu ştiu dacă şi cât m-a preţuit domnul guvernator Mugur Isărescu. Aş fi tare bucuros dacă cele spuse de dumneavoastră ar corespunde realităţii. Eu l-am apreciat sincer pe domnul Mugur Isărescu, atât pentru forţa intelectuală şi profesionalismul său, cât şi pentru omenia demonstrată. Sunt convins că acest om i-a trebuit Băncii Naţionale în funcţia de guvernator, mai ales într-o asemenea perioadă. Sub conducerea domniei-sale, banca a devenit o instituţie centrală puternică, independentă, credibilă, care se bucură de un prestigiu unanim recunoscut. Dincolo de pricepere şi talent, toate acestea demonstrează că domnul Mugur Isărescu a iubit această instituţie. Şi atunci, cum să nu fii bucuros dacă te-ar preţui un asemenea om!?
Ca să aveţi, totuşi, un răspuns la întrebarea pusă, vă destăinui următorul aspect: domnul guvernator Mugur Isărescu rămâne pentru mine un om cu un comportament sobru, dar plăcut, care nu îşi permite, decât rareori, familiarisme. De aceea, m-a surprins întrucâtva faptul că, la împlinirea vârstei de 60 de ani, am primit de la domnia-sa cel mai frumos şi călduros mesaj de felicitare, scris în întregime de dânsul, în care, printre altele, a făcut aprecieri elogioase referitoare la activitatea şi devotamentul meu faţă de instituţie. De atunci au trecut mulţi ani, dar am rămas cu un sentiment de satisfacţie, de care îmi amintesc cu mare bucurie.
Rep. : Se spune că „doar datorită lui Mugur Isărescu, România a evitat până acum dezastrul economic”. Ce părere aveţi?
C. C.:Ţin să precizez, în primul rând, că, potrivit legii sale de organizare şi funcţionare, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără să prejudicieze îndeplinirea obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. De asemenea, legea prevede expres independenţa băncii, precum şi faptul că, în îndeplinirea atribuţiilor sale, banca şi membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la alte instituţii sau autorităţi. Aceste prevederi demonstrează importanţa deosebită a obiectivului fundamental al BNR, a cărui realizare este de neconceput fără îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor sale, între care elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii cursului de schimb, ocupă locul principal. În această privinţă, trebuie subliniate, după părerea mea, pe lângă profesionalismul personalului băncii, fermitatea şi consecvenţa cu care Consiliul de Administraţie al BNR şi, în primul rând, preşedintele sau, domnul guvernator Mugur Isărescu, au acţionat pentru ca elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii cursului de schimb să se realizeze în afara jocului politic. Deşi cred că motivaţia acestei orientări nu necesită explicaţii, voi sublinia câteva aspecte care mi se par esenţiale: 1) obiectivul echilibrului monetar, al sănătăţii monedei naţionale, nu poate fi decât un obiectiv pe termen îndelungat, ferit de variaţiile ciclului politic. Desigur, politica monetară trebuie să ţină seama de realităţi, dar, dacă nu i se asigură stabilitate în timp, fluctuând la conjucturi sau imperative de moment, ea devine inoperantă, neatingându-şi scopul; 2) în democraţie, jocul politic se realizează prin programe şi promisiuni, dar restricţia monetară determinată de limita resurselor reale din economie există indiferent de dorinţe sau planuri politice. Cu alte cuvinte, aceştia sunt banii pe care-i avem, nu putem cheltui mai mult decât încasăm sau consuma mai mult decât producem, decât cu riscul dezechilibrului în balanţa de plăţi şi/sau dezechilibrului monetar intern, care înseamnă inflaţie; 3) dacă la aceste două motive, adăugăm şi presiunile inflaţioniste şi restricţia valutară, probleme care ne-au marcat şi ne vor marca încă, avem un tablou mai complet al motivelor separării politicii monetare şi a politicii cursului de schimb de jocul politic. Desigur că, în aceste condiţii, raza de influenţă şi eficacitatea deciziilor de politică monetară şi de politică a cursului de schimb sunt mult mai mari, asigurând prevenirea unor dezechilibre economice cu efecte imprevizibile în ceea ce priveşte riscul valutar şi inflaţia. Eu cred că astfel trebuie să se înţeleagă contribuţia extrem de importantă a BNR, a domnului guvernator Mugur Isărescu, la sprijinirea economiei, neuitând să-i subliniem caracterul de permanenţă şi de prevenire, ceeea ce este foarte important.
Conducerea BID, în special Nicolae Văcăroiu, acuzată că a folosit banii FMI pentru capitalul băncii. Care este adevărul?
Rep.: S-a vorbit mult despre „ingineriile” băncii înfiinţate de Sorin Ovidiu Vântu şi despre implicarea lui Nicolae Văcăroiu în constituirea Băncii de Investiţii şi Dezvoltare (BID) S.A.. Mai exact, Văcăroiu a fost pentru puţin timp preşedintele băncii, iar printre vicepreşedinti aţi fost şi dumneavoastră, ulterior ajungând preşedinte. Cum comentaţi acuzaţiile referitoare la ingineriile din interiorul băncii?
C. C.:Despre oportunitatea înfiinţării acestei bănci, care să asigure, pe de o parte, atragerea de resurse şi, pe de altă parte, plasarea lor în economie pentru dezvoltare, mi-a vorbit pentru prima dată domnul Nicolae Văcăroiu, în luna februarie 1999, pe atunci vicepreşedinte al Senatului României. În concepţia sa, plasarea resurselor ar fi trebuit să se facă, prioritar şi preponderent, în sectorul intreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi pentru sprijinirea privatizării prin acordări de credite care să permităretehnologizarea şi modernizarea unităţilor din economie ce urmau să fie supuse acestui proces. Îl cunoşteam de mulţi ani pe domnul Nicolae Văcăroiu, îi ştiam capacitatea profesională şi probitatea morală, constatasem nemijlocit priceperea şi tenacitatea cu care a acţionat în funcţia de prim-ministru într-o perioadă deloc uşoară din istoria postdecembristă a ţării şi, fiind convins şi de oportunitatea unei asemenea bănci în economia românească, dar şi, în acelaşi timp, de posibilitatea certă de recrutare a unor oameni care să asigure construcţia şi funcţionarea ei la un nivel corespunzător, am acceptat propunerea de a colabora la înfiinţarea si conducerea băncii. Nu pot să nu remarc calităţile profesionale şi morale ale persoanelor avute în vedere pentru Consiliul de Administraţie al băncii, persoane care se bucurau de credibilitate în societate şi, în primul rând, în interiorul sistemului financiar-bancar, astfel încât să ofere garanţia administrării şi conducerii băncii cât mai eficient şi în deplină legalitate. În aceste condiţii, mi-a fost mult mai uşor să îl conving pe Gheorghe Licuriceanu şi Nicolae Rotaru, foşti directori ai supravegherii în BNR. În acel moment conducători executivi ai Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, să se alăture echipei ce urma să asigure construcţia băncii, cu propunerea de a face parte din echipa de conducere a acesteia, ca vicepreşedinţi ai băncii.
Rep.: Nu v-aţi temut de asocierea cu numele lui Vântu?
C. C.:Despre acţionarul majoritar, Sorin Ovidiu Vântu, ştiam doar din presă că este un om de afaceri, prosper, pe piaţa de capital, fiind patronul celui mai important fond privat de investiţii mobiliare, S.C. „Grup Gelsor” S.A., unde îşi desfăşurau activitatea oameni cu remarcabile state în sistemul financiar-bancar şi care beneficiau de colaborarea unor personalităţi de marcă din alte domenii, precum ziarişti, analişti politici, cadre didactice din învăţământul superior economic etc.. În aceste condiţii, mi s-a părut firesc să accept ideea potrivit căreia acţionarul majoritar nu implica probleme sub aspectul credibilităţii sale.
Rep.: Totul a mers fără probleme…
C. C.:După obţinerea acceptului fiecărei persoane, am constituit grupul fondatorilor care, la prima sa întâlnire, a stabilit strategia asigurării condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale pentru autorizarea băncii. Urmând pas cu pas programul întocmit, respectând întocmai reglementările în domeniu şi menţinând un contact nemijlocit cu organele de resort din BNR, am reuşit să elaborăm şi să prezentăm documentaţia necesară în cadrul termenelor stabilite, astfel că, la finele lunii ianuarie a anului 2000, Consiliul de Administraţie al BNR a aprobat autorizarea funcţionării Băncii de Investiţii şi Dezvoltare (B.I.D.) S.A., bineînţeles, după ce, în prealabil, în luna noiembrie 1999, obţinusem autorizaţia de constituire a băncii.
Rep.: Când au apărut problemele?
C. C.:N-au trecut decât patru luni de la obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi, într-un cotidian central, a apărut un articol în care autorul încerca, prin modalităţi stilistice perfide de intoxicare informaţională şi manipulare, speculând nedemn psihoza creată de fenomenul FNI, să arunce asupra B.I.D. şi conducătorilor ei responsabilitatea acestei situaţii. Nu îmi propun să comentez aberaţiile cotidianului respectiv, dar repet ceea ce am susţinut întotdeauna, şi anume ca B.I.D. şi organele sale de conducere nu au nicio legătură cu fenomenul FNI, aşa cum de altfel s-a demonstrat ulterior. Acuzaţia ce i se aduce şi astăzi lui Sorin Ovidiu Vântu, ca acţionar majoritar al băncii – în sensul că declaraţia prezentată BNR referitoare la provenienţa sumelor cu care a participat la constituirea capitalului social al B.I.D. nu ar fi fost reală, banii fiind de fapt ai depunătorilor FNI, el nedeţinând acţiuni la acest Fond – nu poate fi transferată în responsabilitatea B.I.D. şi a conducătorilor ei din două motive extrem de simple şi clare : 1) potrivit normelor legale, declaraţia se dă pe proprie răspundere de acţionarul majoritar şi 2) la data respectivă, B.I.D. nu exista – declaraţia era cerută de BNR ca parte componentă a documentaţiei ce trebuia depusă pentru obţinerea autorizaţiei de constituire a băncii – şi, ca atare, nu se putea vorbi de „conducătorii acestei bănci”.
Rep.: Care era atunci miza atacurilor?
C. C.:Atacurile la adresa băncii şi a conducătorilor ei au continuat. Era evident că ţintele se numeau Nicolae Văcăroiu, personalitate marcantă a partidului de guvernământ, şi Banca de Investiţii şi Dezvoltare (B.I.D.) S.A. , căreia i se dorea lichidarea cu orice preţ. S-au inventat şi s-au scris de toate, printre care şi despre inginerii financiare. Replica mea a fost şi rămâne categorică: prin B.I.D. nu s-au făcut niciun fel de inginerii financiare, nici măcar în favoarea acţionarului majoritar. Nici el şi nici societăţile comerciale pe care le patrona nu aveau conturi deschise la B.I.D. şi nu efectuau operaţiuni prin această bancă. În scurta perioadă de timp în care a funcţionat, B.I.D. a acordat, la solicitarea unei societăţi comerciale aparţinând „imperiului SOV”, un singur credit, pe baza unei documentaţii supuse unei analize temeinice, credit care a fost recuperat în întregime la scadenţă.
Rep.: Din ceea ce spuneţi nu exista nicio problemă…
C. C.:A existat, totuşi, o problemă, căreia, cu toate eforturile conducerii executive şi a Consiliului de Administraţie, nu i s-a găsit o rezolvare mulţumitoare. Această problemă se referă la fructificarea disponibilităţilor băncii provenite din capitalul social. În condiţiile în care acţionarul majoritar se confrunta, din ce în ce mai mult, cu dificultăţi care îi afectau grav credibilitatea, iar B.I.D. şi conducerea ei continuau să fie supuse unor atacuri de presă care, deşi aberante, influenţau negativ poziţionarea acesteia pe scena bancară, fructificarea disponibilităţilor băncii la un nivel satisfăcător de profitabilitate devenea tot mai dificilă. S-au utilizat căi permise de normele legale, respectiv plasamente pe perioade scurte de timp la unele societăţi bancare, printre care şi la Banca Română de Scont, prin care Sorin Ovidiu Vântu şi societăţile comerciale pe care le patrona derulau operaţiunile bancare.
Rep.: Cum s-a luat decizia de închidere a băncii?
C. C.:O analiză atentă a situaţiei de ansamblu a B.I.D., făcută în Consiliul de Administraţie, a concluzionat, printre altele, următoarele aspecte : credibilitatea acţionarului majoritar scăzuse simţitor şi tindea să se accentueze; cererile Băncii Române de Scont, susţinute de acţionarul majoritar, de a fi sprijinită prin plasamente pentru complinirea resurselor necesare, deveneau tot mai dese, ceea ce demonstra că în această bancă sunt probleme care puteau crea serioase dificultăţi şi B.I.D., inclusiv sub aspectul respectării prudenţei bancare; campania de presă potrivnică B.I.D. şi conducerii ei continua, reflectându-se nefavorabil asupra activităţii băncii; evoluţia indicatorilor de prudenţă bancară se degrada, posibilităţile de redresare fiind minime. Faţă de această situaţie, Consiliul de Administraţie a hotărât, în unanimitate, să-şi prezinte demisia, ceea ce a determinat Adunarea Generală a Acţionarilor să întreprindă măsurile prevăzute de lege pentru lichidarea voluntară a băncii, prin dizolvare de către acţionari, măsuri care s-au aprobat de organele competente în luna februarie a anului 2002. Evoluţiile ulterioare au confirmat justeţea hotărării Consiliului de Administraţie.
Rep.: În concluzie?
C. C.:În concluzie, se poate spune că B.I.D., deşi nu a făcut inginerii financiare sau ilegalităţi în desfăşurarea activităţii, nu a rezistat pe piaţa bancară din cauza lipsei de credibilitate, maladie incurabilă pentru orice bancă. Tocmai de aceea, apreciez înţelepciunea membrilor Consiliului de Administraţie care, sesizând gravitatea situaţiei în perspectivă, au acţionat de aşa natură încât să forţeze acţionarul majoritar, de fapt principalul responsabil al lipsei de credibilitate, să fie de acord cu lichidarea băncii, prin dizolvare voluntară de către acţionari, prevenind, aşa cum am arătat, orice alte implicaţii.