„Măreţia” vieţii de sâmbătă noapte a Bucureştiului – cu „băieţii ei de băieţi” şi „fetele ei de fete” descinzând din „maşinile bengoase” de zeci de mii de euro în faţa „cluburilor de fiţe” ale „lumii bune” din Capitală, chiar dacă îmbrăcată în şlapi şi bermude – a pălit, în week-end-ul abia încheiat, în faţa plebei care „a pus-o” de o nouă revoluţie, tăcută însă, în cele mai fierbinţi puncte al oraşului lui Bucur Ciobanul: Piaţa Revoluţiei, Piaţa Universităţii, Piaţa şi Calea Victoriei etc. O revoluţie tot a foamei, dar a foamei de cultură, de frumos, de admiraţie faţă de ceea ce Mama Natură şi mâna omului au zămislit de-a lungul timpului.
Imaginile fotografice sau reportajele video ale mass-media care s-a mărginit să scoată în evidenţă succesul înregistrat de „Noaptea Muzeelor în Capitală” nu au putut arăta decât o imagine palidă a realităţii. Nu erau simplu de redat privirile dispreţuitoare pe care personajele trendy ieşite pentru relaxare la terasele din Centrul Vechi pe care le aruncau „amărâţilor” care făceau coadă ore în şir pentru un periplu în Muzeul Naţional de Istorie. Nici zbuciumul cadrelor didactice descinse din autocarele cu numere de înmatriculare din judeţe destul de îndepărtate ale ţării care-şi numărau, la intervale mici, elevii cu care veniseră să vadă măcar un muzeu. Nici satisfacţia din ochii comercianţilor din zonele respective veniţi, şi ei, pentru un maraton nocturn care să le aducă şi lor un record al vânzărilor.
Am fost şi eu parte a acestor oameni. Nu voi plictisi pe nimeni povestind ce muzee (n-)am văzut. Mi-a fost suficient să-i văd pe oamenii aceştia şi să-mi spun că nu suntem pierduţi cu totul. Dar, în acelaşi timp, să remarc cu amărăciune cât de scump şi, deci, de prohibit este accesul la cultură în România. Dintr-un act cu clare accente sociale, „Noaptea Muzeelor” s-a dovedit a fi un fenomen de masă, din păcate insuficient pentru toţi cei cărora, poate, le-a fost imposibil să-şi rupă de la gură preţul unui bilet de intrare la muzeu.