Ca orice român-infractor cu acte în regulă şi cu interdicţie la unele drepturi civile, Gigi Becali are dreptul constituţional de a cere, şi cel uman de a spera, în bunăvoinţa şefului statului de a-l graţia. Deşi acest instrument aflat la mâna preşedintelui a fost, până acum, folosit cu mare zgârcenie de Traian Băsescu, în doar două cazuri cu puternică tentă socială şi umanitară.
La fel, toţi românii care, acum, s-au raliat acestei idei şi care luptă cu mijloace care mai de care mai diverse pentru a-l înduioşa pe preşedinte să repete acest gest pentru patronul Stelei, au acest drept, de a-l susţine pe Becali şi a spera odată cu el. Fără însă a vedea capcana uriaşă în care s-au lăsat antrenaţi cu bună credinţă.
Aceasta pentru că Gigi Becali nu va putea fi graţiat, pe simplul motiv că, odată cu condamnarea la închisoare cu executare în dosarul schimbului ilegal de terenuri, devine „operativă”, cu alte cuvinte capătă statutul de „cu executare”, şi condamnarea anterioară, tot de trei ani, din dosarul sechestrării. Din care infractorul nostru trebuie să execute una, beneficiind de largheţea dreptului penal românesc; căci, dacă Gigi Becali ar fi încasat aceste două condamnări în ograda Unchiului Sam, le-ar fi ispăşit pe amândouă, cumulate.
Aşa că întreaga tevatură este practic inutilă, dar ascunde în spatele ei probleme mult prea grave. Povestea cererii şi susţinerii cererii de graţiere a patronului Stelei are o cu totul altă menire: deturnarea atenţiei opiniei publice de la numele grele ale politicii româneşti cu care Gigi Becali a intrat în contacte nu tocmai ortodoxe. Începând cu şeful statului, în episodul „şpriţul”.
Dar, poate cel mai important în această poveste este somnorosul naţional, cel care, în calitate de ministru al Tineretului şi Sportului, a aprobat, în februarie 1999, darea în folosinţă gratuită a Stadionului „Ghencea” către Asociaţia „Fotbal Club Steaua Bucureşti”, finanţată de Gigi Becali. Şi care a profitat de acestă veche „relaţie de afaceri” şi l-a cam muls de bani, în campania pentru parlamentarele din 10 decembrie 2012, pe europarlamentarul scornit în tainiţele arestului de către Corneliu Vadim Tudor. Totul în schimbul unei imunităţi care, iată, nu i-a folosit nimic infractorului cu crucea în mână şi cu numele Domnului pe buze.
La rându-i, nici partenerul lui Crin Antonescu într-ale social-liberalismului nu se simte deloc bine, atât timp cât şi el este cosemnatar al listelor USL, populate de Antonescu cu diverse vietăţi precum Becali sau Roşca Stănescu.
Deci, în loc să ne milogim sub sloganul „Free Gigi!”, mai bine am purcede cu toţii la o dezbatere serioasă asupra responsabilităţii liderilor politici care permit popularea instituţiilor statului cu personaje cel puţin îndoielnice, dacă nu de-a dreptul nocive.
P.S.: Aspectul în sine este o piatră de încercare şi pentru preşedintele Traian Băsescu. Vom vedea acum dacă nu cumva dorinţa de a câştiga capital politic în beneficiul vreunei fundaţii auto-intitulate „de dreapta” nu îl va face să intre până în gât în mocirla în care moţăie fericit Crin Antonescu. Aşa, ca între „bărbaţi politici de dreapta”.