România ar putea trce la moneda euro în perspectiva anilor 2017-2018 dacă vor creşte parametrii de competitivitate a economiei de stat, a punctat, săptămâna trecută, preşedintele Traian Băsescu. Lăsând la o parte faptul că economia de stat reprezintă numai unul dintre numeroasele domenii în care trebuie să realizăm progrese, mesajul de la Cotroceni accentuează încă o dată faptul că parcursul viitor al ţării este orientat către aderarea la Zona Euro şi adoptarea monedei unice.
Guvernul a transmis la Bruxelles un nou program de convergenţă, dar documentul nu mai include o dată-ţintă, după ce s-a renunţat la termenul avansat iniţial, anul 2015. Cu toate acestea, premierul crede că adoptarea ar putea surveni la 1 ianuarie 2019.
Nu mai este niciun secret faptul că România are de îndeplinit cinci criterii de convergenţă nominală care, de altfel, sunt impuse, prin Tratatul de la Maastricht, oricărei economii din Uniunea Europeană care intenţionează să adopte moneda unică. Criteriile impun anumite valori procentuale pentru o serie de indicatori macroeconomici, precum rata inflaţiei, rata dobânzilor pe termen lung, deficitul bugetar, cursul de schimb şi datoria publică. De ce se impun astfel de cerinţe? În principiu, este o chestiune de diminuare a riscurilor: în situaţia unui stimul extern de orice natură – şoc valutar, comercial ori financiar – ţările Zonei Euro trebuie să „vibreze” la unison. Iar pentru a se atinge acest deziderat, ele trebuie să aibă acelaşi caracteristici din punct de vedere macroeconomic.
România îndeplineşte în acest moment doar trei dintre criteriile de convergenţă nominală: cel al cursului de schimb, al datoriei publice şi al deficitului bugetar.
Diferenţe în dezvoltare şi condiţii de trai
Euroscepticii, adică cei care nu mai cred în fezabilitatea unei zone economice comune, ci doar în ideea de alianţă la nivel european, şi-au găsit în această perioadă cele mai solide argumente, date fiind problemele grave de finanţare pe care le-au acumulat o sumedie de state membre, precum Grecia, Cipru, Spania, Italia şi, mai nou, Portugalia. Luna trecută, americanul George Friedman, autor al unor cărţi de succes despre viitorul economic şi politic de după criza economică, le-a spus românilor, de la tribuna Băncii Naţionale: „Slavă Domnului că nu sunteţi în Zona Euro! Nu intraţi!”. Friedman, declarat un eurosceptic convins, nu l-a convins însă pe guvernatorul Mugur Isărescu, care, în replică, a reafirmat că adoptarea monedei euro cât mai devreme este benefică pentru România.
Şi atunci, cum este mai bine? Precum a spus rabinul din poveste, ambii au dreptate. Şi aceasta pentru că o convergenţă nominală este doar necesară, nu şi suficientă. Mai este nevoie şi de o convergenţă reală, adică de atingerea unui nivel de trai şi a unuia de dezvoltare economico-socială similară statelor deja membre. Dar pentru îndeplinirea acestei convergenţe, Bruxelles-ul nu impune criterii şi lasă la latitudinea fiecărei ţări evaluarea nivelului de competitivitate. În general, analiştii evaluează convergenţa reală din punctul de vedere al PIB/locuitor. În cazul nostru, decalajele sunt dramatice. Anul trecut, România a înregistrat un PIB/locuitor de 6.030 euro, timp în care media UE era de aproximativ 25.000 de euro. Dacă ne gândim şi la faptul că în Suedia s-a atins un PIB/locuitor de 42.000 de euro, în Danemarca, de 42.700 de euro, iar în Luxemburg, de 80.000 de euro, atunci convergenţa reală pare chiar… irealizabilă.
Criteriile nominale pot fi manipulate
„Intrarea României nepregătită din punctul de vedere al economiei reale va avea consecinţe negative importante. Un proces prea rapid de convergenţă nominală la criteriile de la Maastricht nu face decât să dauneze economiei reale”, este de părere analistul Lucian Isar, fost ministru pentru Mediul de Afaceri. Din punctul său de vedere, criteriile nominale de convergenţă pot fi uşor manipulate. „De exemplu, inflaţia poate fi prăbuşită prin măsuri ce afectează cererea internă, ca de exemplu limitări şi discriminări la creditare, dobânzi mari, tăieri de salarii şi pensii, creşteri de taxe, amânări de modificare a preţurilor administrate
(energie electrică, gaze, energie termică, n.r.). Deficitul poate fi jucat aşa cum au mai făcut-o şi alte ţări în trecut şi care acum suferă. Dacă grecii pot să spună că nu au ştiut ce diferenţă poate să facă aderarea la Zona Euro fără pregătirea economiei reale, noii candidaţi nu mai au această scuză. Ţări avansate în înţelegerea noilor realităţi şi superioare din punctul de vedere al calităţii deciziilor economice, ca de exemplu Polonia şi Cehia, amână aderarea la euro”, conchide Lucian Isar.
Poate de aceea, voci din rândul economiştilor spun că 2017 ori 2018 pot fi termene irealiste, în condiţiile în care România are foarte mult de recuperat din punctul de vedere al convergenţei reale, adică în privinţa diminuării diferenţelor ce privesc nivelul de dezvoltare şi condiţiile de trai.
„Sigur că ne va veni rândul să intrăm la un moment dat în Zona Euro, dar cred că vom avea noroc dacă va fi 2020. În privinţa convergenţei reale, nu cred că există vreun domeniu în care să nu avem multe de recuperat: de la infrastructură la spitale şi educaţie, de la clasa politică la corupţie şi competitivitate”, spune Matei Păun, managing partner al companiei de consultanţă BAC Investments.
De unde să începem?
Pentru analistul-şef al BCR, Eugen Şinca, adoptarea euro ar putea interveni în 2018, însă şi acesta atrage atenţia asupra diferenţelor dintre stadiul de dezvoltare al economiei româneşti şi cel al statelor din zona euro.
„Considerăm că un orizont de timp realist pentru adoptarea monedei euro este 2018. Dincolo de convergenţa nominală, România trebuie să reducă decalajele de nivel de trai faţă de economiile dezvoltate din Zona Euro, să îşi schimbe structura economiei în sensul diminuării treptate a ocupării excesive din agricultură şi creşterii ocupării din sectorul serviciilor, să sporească volumul exporturilor, să îmbunătăţească productivitatea muncii”, punctează Florin Eugen Şinca, analistul-şef al BCR.
Din punctul său de vedere, autorităţile ar trebui să-şi traseze câteva direcţii principale de acţiune, de la care să nu se abată. Printre obiective cheie de ţintit în următorii ani se regăsesc susţinerea investiţiilor private în agricultură printr-o strategie fiscală care să încurajeze comasarea terenurilor în mari exploataţii agricole, găsirea de noi pieţe pentru export în afara Zonei Euro, îmbunătăţirea infrastructurii rutiere pentru reducerea costurilor de transport a mărfurilor, dezvoltarea turismului şi susţinerea sectorului IT&C pe baza talentelor locale.
„O creştere economică medie de 3% până în anul 2020 ar plasa produsul intern brut pe cap de locuitor la o valoare de aproximativ 11.000 de euro, dublu faţă de nivelul din prezent”, conchide analistul .
Adoptarea euro, între avantaje şi dezavantaje
Avantaje:
• Reducerea costurilor de tranzacţionare
• Reducerea costurilor administrative
• Eliminarea riscului valutar faţă de euro
• Reducerea volatilităţii cursului de schimb faţă de valutele altor parteneri comerciali
• Reducerea costului capitalului
• Creşterea comerţului exterior
• Creşterea investiţiilor străine directe
• Creşterea PIB pe locuitor ca urmare a creşterii comerţului exterior şi a investiţiilor străine directe
• Creşterea competitivităţii şi transparenţei preţurilor
• Creşterea nivelului de trai pe termen lung
Dezavantaje:
• Costuri tehnice şi organizatorice legate de conversia euro
• Costuri specifice în sectorul bancar şi reducerea surselor de venit bancar
• Pierderea independenţei politice monetare şi a cursului de schimb ca factor de ajustare
• Posibil o inflaţie mai mare pe termen lung