Definiţia adjectivului „rău” din dicţionarul explicativ al limbii române este depăşită cu mult de ceea ce s-a întâmplat în închisoarea de la Râmnicu Sărat!
Marţi, ministrul Culturii, Daniel Barbu, a vizitat închisoarea de la Rm. Sărat, vorbind despre intenţiile de a transforma în 2016 locul într-un muzeu al ororilor comunismului. Daniel Barbu a numit fosta puşcărie „o pagină tristă din istoria României”, despre care trebuie să afle generaţiile de astăzi.
Închisoarea a fost construită. În timpul domniei lui Carol I, iar răsculaţii din 1907 au fost printre primii deţinuţi care i-au îndurat ororile. Nefiind prea mare, în această închisoare erau deţinuţii politici consideraţi periculoşi. În timpul dictaturii lui Carol al II-lea, această închisoare a redevenit lăcaş al crimei organizate. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, aici au fost trimişi la strangulare 14 deţinuţi, şi, la mai puţin de un an, în noaptea de 29 spre 30 septembrie 1939, alţi 14 arestaţi au fost împuşcaţi în curtea închisorii. O perioadă, acest penitenciar a revenit la vechea întrebuinţare, de închisoare pentru drept comun. Dar, după arestările din martie 1947, premergătoare cazului Tămădău, un călău pe nume Alexandru Nicolschi a avut ideea să schimbe profilul acestei închisori, pregătind totul pentru a o transforma într-un iad.
Iadul pe pământ pentru deţinuţii politici
După ce a fost înfiinţată Securitatea pe 30 august 1948, şi după s-a trecut la regimul de represiune în masă din 15 mai 1948, când aproape 4.000 au fost arestaţi într-o singură noapte, Saşa Nicolschi a ordonat Direcţiei Generale a Penitenciarelor să transforme penitenciarul Râmnicu Sărat în închisoare politică. A fost trimis la Râmnicu Sărat Marin Melicescu, inspector în Direcţia Generală a Penitenciarelor, care a stabilit noi norme de comportare faţă de deţinuţi, diferenţiate între cei de drept comun şi cei politici, aceştia din urmă fiind izolaţi total.
O adresă a DGP (Direcţia Generală a Penitenciarelor) din 29 mai 1948 către directorul închisorii Râmnicu-Sărat, prin care era informat că „aceşti infractori odioşi, deţinuţi legionari, criminali dovediţi care fac parte din diverse organizaţii politice clandestine, instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au maltratat-o şi exploatat-o până la sânge (şi care, n.r.) au astăzi un regim de favoare (subl. în original, n.r.)” trebuie să aibă un regim special, încât să nu poată părăsi celulele, camerele şi curţile „decât la ordin”. De aici şi până la abrutizarea completă a celor din sistemul penitenciar nu mai e decât un pas. Tot la deţinuţi politici erau încadraţi şi cei care încercaseră să treacă graniţa şi fuseseră prinşi, precum şi ţăranii care nu mai puteau să-şi achite cotele din ce în ce mai mari de cereale şi de animale. Şi, pentru ca diferenţierea să fie şi mai evidentă, în 1949 a început construirea unui zid despărţitor în incinta închisorii.
Odată cu apariţia primilor ţărani politici! Până în 1953 au fost încarceraţi la Râmnicu Sărat ţărani precum Roşu Nicolae din comuna Chiojdeni, de 66 de ani, arestat pe 1 ianuarie 1949, sau copii precum Sfedu Ion, de 15 ani, din comuna Jevreni.
}ăranii arestaţi erau originari din judeţele limitrofe închisorii precum satele Bozioru, Bălăneşti, Boteşti, Boldu, Budeşti, Chiojdeni, Coteşti, Ciorăşti, Coţatcu, Dediuleşti, Dumitreşti, Gugeşti, Jirlău, Măcrina, Murgeşti, Odăile, Nicoreşti, Plaineşti, Pârscov, Pituleşti, Putreda, Puieşti, Pleşeşti, Secuieni, Tâmboieşti, Urecheşti, Vişani, Vintileasca. }ăranii care s-au opus colectivizării, încarceraţi în penitenciarul de la Rm. Sarat au fost trimişi la Canal.
Măsurile excepţionale de pază şi teroarea instituită fac ca această închisoare să fie preferată pentru încarcerarea celor implicaţi în procesul de la Piteşti şi Gherla. Cerbu Ion, Cobâlaş Nicolae, Păvăloaie Vasile, Pop Cornel, Popescu Gheorghe, Popovici Cornel, Şerbănescu Cristian, Voin Ion, Voinea Octavian, Zbranca Octavian şi aproape jumătate din cei implicaţi în procesul de la Piteşti şi Gherla au fost aduşi aici spre anchetare .
Deţinuţii erau „plimbaţi” de la o închisoare la alta, iar pedeapsa cea mai mare era „popasul” la Râmnicu Sărat. În 1955, din temniţa Sighetului, o parte dintre supravieţuitori, puţini la număr, au fost eliberaţi, iar ceilalţi, foştii naţional-ţărănişti, au fost transferaţi la Râmnicu Sărat. La sfârşitul anului 1956 are loc a doua mutare a naţional-ţărăniştilor din închisoarea de la Oradea Mare la Botoşani, iar alţii, puţini, precum Victor Anca, Ion Bărbuş, Ion-Ovidiu Borcea, au ajuns la izolarea din Zarca Aiudului, ca un prim pas.
Programul zilnic din închisoarea de la Râmnicu Sărat nu era diferit de cel al celorlalte penitenciare ca Aiud, Gherla, Jilava, în ce priveşte stricteţea. Programul începea zilnic la ora 5 dimineaţa şi se încheia la ora 22, timp în care deţinuţii nu aveau voie să se aşeze pe pat, stând tot timpul în picioare, cu faţa la vizetă, ca să fie supravegheaţi continuu de către gardian. Atunci când era vizitat de anchetator, de procuror sau de comandantul închisorii, cel încarcerat trebuia să se întoarcă cu faţa la perete şi numai dacă unul i se adresa onomatopeic, atunci, putea să se întoarcă pentru a răspunde la întrebări. O dată pe săptămână deţinuţii erau scoşi la plimbare, timp de circa 20 de minute, într-una din cele două curţi ale penitenciarului.
Capii grevei naţional–ţărăniştilor şi şefii acestora sunt aduşi la Râmnicu Sărat
Pe 10 august 1957 sunt urcaţi în dubă Nicolae ADAMESCU, avocat din Bucureşti, din conducerea tineretului P.N.}., arestat şi condamnat în acţiunea de protest împotriva înscenării procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, Victor ANCA, avocat din Bucureşti, fost ministru subsecretar de stat la Poştă şi Telecomunicaţii în guvernarea P.N.}. (1928-1933), Mihai BALICA, preot ortodox, născut în 19.09.1912, arestat în 1949 şi condamnat la 16 ani pentru uneltire contra ordinei sociale, Jenică ARNÂUTU, locotenent deblocat în 1946, membru P.N.}., implicat în grupul partizanilor condus de Sandu Grigore şi Crăciun Dumitru, Ion BÂRBUŞ, născut în 1921 în comuna Valea lui Mihai, locotenent în rezervă, preşedintele Tineretului Universitar Naţional }ărănesc, Ion-Ovidiu BORCEA, născut în 7.09.1932 (ca elev a participat la celebra manifestaţie din 8 noiembrie 1945), Emil-Mălin BOSCA, fost judecător, ziarist, născut în 1914 în Maramureş, condamnat la muncă silnică pe viaţă în procesul „Sumanele negre”, Alexandru BRATU, născut în 14.04.1918, avocat, membru P.N.}. condamnat în procesul conducerii Tineretului, Ion DIACONESCU, nepotul lui Ion Mihalache, inginer, membru din conducerea Tineretului P.N.}., arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică cu grupul protestatar contra înscenării procesului Maniu , Mihalache, Constantin HAGEA, născut în ianuarie 1909 în Măgura (jud.Alba), ziarist, redactor la „Dreptatea Satelor”, membru P.N.}., deputat de Alba şi secretar general al organizaţiei regionale transilvănene, Vasilică MUNTEANU, ziarist din Braşov, condamnat la 7 ani (salvat din infernul de la Râmnicu Sărat datorită morţii lui Petru Groza, care l-a trecut printre cei 10 lăsaţi în testament ca să fie eliberaţi de Gheorghiu Dej în 1958), Ion PUIU, inginer, conferenţiar universitar arestat şi condamnat cu grupul protestatar, Octavian RÂDULESCU, implicat în înscenarea procesului MANIU, absolvent al Facultăţii de Drept de la Cluj, doctor în Ştiinţe Economice (Paris), membru în consiliul de administraţie de la C.E.C., la care s-au alăturat Corneliu Coposu, născut la 20 mai 1914 la Bobota jud. Sălaj, înrudit cu Iuliu Maniu, doctor în drept în 1934, secretar al lui Iuliu Maniu, şi Augustin Vişa, născut la Şeica Mare, preşedinte al Tineretului Naţional }ărănesc din 1936 (aduşi de la Gherla).
Separat, în dube, au fost aduşi câţiva dintre foşti miniştri: Alexandru ALEXANDRINI – ministru de Finanţe după 6 martie 1945, membru marcant al partidului condus de Gh.Tătărăscu, Alexandru CONSTANT – ministru al înzestrării Armatei de la 27.01.1941 până la 19.02.1943, Titus DRAGOŞ, avocat, subsecretar de stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului şi secretar general la Ministerul de Finanţe, Constantin PANTAZI, general de corp de armată – Ministru de Război 1942-1944, Ion PETROVICI, profesor universitar, academician – ministru în mai multe guverne, Petre TOMESCU, profesor universitar la Facultatea de Medicină Bucureşti – Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, Gheorghe JIENESCU, general comandor aviator – Subsecretar de Stat al Aerului din 1941 până în 1945.
Lista celor pedepsiţi la Râmnicu Sărat este completată pe parcurs de alte personalităţi importante
Au mai sosit la Râmnicu Sărat şi alţi condamnaţi: Aurel DOBRESCU, deputat în mai multe legislaturi şi senator de drept, subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii 1928-1930; generalul de brigadă Nicolae DRAGOMIR, profesor universitar de drept internaţional, şef de stat major al Armatei 4; Constantin HOROBE}, maior în Direcţia de Informaţii Externe; Ion LUGOŞIANU, născut în 5.11.1890, avocat cu studii juridice la Paris, deputat P.N.}., subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1928-1930), ministru al Instrucţiunii Publice; Vasile LUCA, unul dintre cei mai înverşunaţi comunişti puşi în slujba Moscovei, fost ministru de Finanţe după 1945; Alexandru IACOB, subalternul lui Vasile Luca, numit în 1948 ca ministru de Finanţe; Alexandru NEAGU, ministru de Finanţe 1942-1944; Horia MÂCELLARIU, contraamiral, comandant al Forţelor Navale Maritime (1943-1944); Gheorghe-Ginel PLÂCIN}EANU, medic chirurg din Bucureşti; Dumitru PETRESCU-MARINARU, membru P.N.}. din comuna Pucheni (jud. Prahova); Teodor ROXIN, avocat din Oradea, Preşedintele organizaţiei P.N.}. din Bihor, deputat; Lazăr ŞTEFÂNESCU, învăţător din Nucet; Nicolae V$LSAN, marinar; Nicolae STOENESCU, general de divizie, membru al Academiei de Ştiinţe, ministru de Finanţe 1941-1942 şi comandant al corpului de armată 1944-1945; Alexandru TODEA, episcop greco-catolic; Iosif WALTNER, preot, consilier al Cancelariei episcopale romano-catolice din Timişoara; Mihai GODO, preot iezuit din Banat condamnat cu lotul bisericii catolice. Şi cu siguranţă lista nu este completă!
CONDITIILE DIN INFERNUL DE LA RAMNICU SÂRAT
Majoritatea supravieţuitorilor de la Râmnicu-Sărat consideră că regimul alimentar a fost unul de exterminare şi înfometare, ciorba de arpacaş, de varză sau cartofi, un terci din făină de porumb dimineaţa şi o gamelă de zeamă fără pâine sau mămăligă seara nu contorizau mai mult de 600-700 de calorii zilnice. Foamea atingea cote ireale, imposibil de imaginat sau de pus în practică în viaţa de zi cu zi, numai că detenţia în închisoarea tăcerii a dovedit contrariul.
Iadul înfometării e demonstrat prin cazul amiralului Horia Măcelaru, prezentat de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”: „Vine de la Râmnicu-Sărat, unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele de la salteaua (destrămată) pe care dormea, până la urmă toate, n-a mai rămas decât pânza de la sac.“
Frigul era o altă constantă a vieţii carcerale de aici, datorată nepăsării DGP faţă de soarta celor încarceraţi, dar şi a regimului de detenţie propriu-zis, paturile fiind aşezate lângă fereastră, care era doar oblonită şi prin care pătrundea zăpada, ploaia, frigul, din septembrie până în mai-iunie.
Unul dintre supravieţuitori, Augustin VIŞA, povesteşte că a fost urcat „la etajul 1, într-o celulă strâmtă, cu un pat, măsuţă pe 3 picioare, o banchetă mică, un vas cu apă şi hârdăul. Uşa era din fier masiv cu un vizor şi o deschizătură pentru gamela cu mâncare. O fereastră în formă de crenel aducea în minuscula încăpere o lumină opacă. Plafonul era din tablă ondulată, groasă, peste care era cărămidă acoperită cu asfalt. Mi-au scos cătuşele de la picioare. Două zile s-au chinuit să taie niturile. Dalta era tocită, iar nicovala se mişca sub loviturile de ciocan. Bomfaier nu aveau. Am simţit dureri îngrozitoare. Peste tot domnea o linişte de cimitir. Paznicii aveau papuci de pâslă, ca să nu se simtă, ca să poată supraveghea interiorul celulelor fără să fie auziţi.”
Seniorul COPOSU mărturiseşte în memoriile sale :
„Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală. Ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară, ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat. În afară de 8 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare sau pe tinetă.
Nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti. Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar şi un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre.
Pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia.
Intrau în celulă cinci-şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nicio justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii, erau bătuţi metodic.
Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, era bătut în pat, culcat.”
Ion-Ovidiu BORCEA, cel mai tânăr prizonier de la Râmnicul Sărat, a stat 6 ani: „Acolo se murea de foame, de frig, de terorizare şi din lipsă de tratament medical. Ferestrele aveau obloane. Nu se vedea afară, iar ferestrele erau căscate de un deget. Seara eram obligaţi să ne culcăm cu mâinile afară din pătură, în cămaşă şi izmene, cu capul la geam şi faţa spre uşă, iar zăpada care intra pe fereastră în timpul nopţii o scuturam ziua de pe pătură… Frigul în aceste celule sinistre ţinea de la căderea primei ploi din luna septembrie şi până la începutul verii. Cămaşa de pe mine, pe care o aveam de 4 ani, ajunsese ca o apărătoare de muşte şi deşi protestam să nu mi-o mai ia la spălat că se rupe, mi-o luau în fiecare săptămână că trebuia să fim igienici. Îmi dădeau un mosor de aţă să mi-o cos, fâşie de fâşie, dar pânza era atât de putredă, că aţa o rupea şi mai rău. Arătam precum Garda elveţiană de la Vatican, numai în panglici, iar când le spuneam că nu mai am cămaşă pe mine, au zis că e mai bună decât a lui ăla de la 4. Acolo era Jenică Arnăutu. Haine nu aveam decât ce era pe noi, plus două obiele de grosimea şi mărimea unei batiste. Schimburile de lenjerie ni le dădeau săptămânal, ca să nu îmbrăcăm două cămăşi sau doi chiloţi. Am purtat o pereche de bocanci timp de 6 ani, care nu mai aveau talpă. Am pus un tub de pastă de dinţi turtit ca să nu stau cu talpa direct pe ciment. Când le-am arătat cât de rupţi erau bocancii, m-au luat la bătaie, zicând că am băgat tubul acolo ca să rup ghetele. În 1961 mi-au degerat toate degetele de la picioare, s-au înroşit, apoi s-au făcut vinete, au început să mă mănânce şi mi-a căzut pielea de pe ele. Fiindcă era iarnă, am raportat că nu aveam îmbrăcăminte decât ruptă şi un ofiţer mi-a dat un pumn în gură de m-a trântit pe pat şi mi-a rupt un dinte.”.
Deţinuţii politici – elita care a refuzat toate propunerile de colaborare cu regimul criminal
Sunt date certe că lui Ion MIHALACHE, Ilie LAZÂR, Victor RÂDULESCU-POGONEANU, Camil DEMETRESCU, Corneliu COPOSU, Aurel DOBRESCU, Ion BÂRBUŞ, Ion DIACONESCU, Constantin HAGEA, Mălin Bosca, Ion-Ovidiu BORCEA li s-au făcut propuneri de colaborare cu regimul criminal. Însă, aceştia au refuzat să se supună şi să se predea călăilor.
Pentru a rezista în închisoarea tăcerii, aceştia au încercat să spargă tăcerea prin Morse, prin ciocănituri la perete, tuse sau scârţâit de scaun.
Un exemplu semnificativ în ceea ce priveşte încercarea de comunicare este acela al comandorului Gheorghe JIENESCU, care a înşirat pe o aţă în alfabetul Morse o cerere de înscriere în Partidul Naţional ţărănesc, adresată lui Corneliu Coposu şi Ovidiu Borcea. Acesta şi-a scos aţe din prosopul pe care îl avea şi cu care a compus mesaul în Morse (făcând pe aţă noduri simple pentru punct şi duble pentru linie).
Transmiterea mesajelor prin ciocănituri în alfabetul Morse la perete a fost utilizată mai mult timp, specialişti în aceste comunicări fiind Ion-Ovidiu BORCEA, Corneliu COPOSU, Ion PUIU, Ion DIACONESCU, părintele Mihai BALICA.
Corneliu COPOSU a început să-şi scuture bocancii în cadenţă de Morse pe treptele intrării la revenirea de la plimbare, numai că nu putea transmite decât mesaje scurte şi numai când era noroi.
În fiecare seară, de la 9 la 10, Borcea susţinea un recital de ştiri tuşind în Morse, ca să se audă în tot penitenciarul, iar cei bolnavi cu adevărut se abţineau. Dar un telegrafist de drept comun a fost introdus într-o celulă din zona deţinuţilor şi în timp de o săptămână a depistat sistemul de comunicare prin tuse al deţinuţilor.
Din acest motiv, în plină iarnă, Ovidiu Borcea, descoperit de acest turnător, a fost dus în subsol unde, dezbrăcat la pielea goală, legat cu mâinile şi picioarele între capetele unui pat de fier, a fost bătut de comandantul Alexandru Vişinescu cu o coadă de mătură, trei zile, până ce a dat sângele din el.
Şi Corneliu Coposu a reuşit prin ciocănituri să-i comunice lui Mihalache că soţia acestuia, Niculina, e sănătoasă.
AU FOST TORTURA}I ŞI BÂTUTI PANÂ LA GROAPA COMUNÂ
Mărturia lui Ion-Ovidiu BORCEA este cutremurătoare: „Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a protestat, făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic Lupu şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă… Dacă n-aş fi fost de faţă, această mărturie n-ar
exista. Acum, când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele: Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!, au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată.”
Înainte de a-l arunca în groapă, Vişinescu i-a înfipt şi baioneta în inimă lui Mihalache, ca să fie sigur că l-a omorât şi nu mai are cine-l trage la răspundere.
Pe 13 aprilie 1963, s-a desfiinţat una dintre cele mai odioase temniţe din România, cea de maximă siguranţă de la Râmnicu Sărat.
{vsig}articole/2013/06/13/inchisoare{/vsig}