Zi de marţi şi ploaie măruntă. Se aude cum cade pe ziduri şi tablă.
Însoţesc echipa Ministrului Culturii, Daniel Barbu, la fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, pe care o vizitează alături de conducerile Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi a reprezentanţilor administraţiei publice locale râmnicene.
Motivul deplasării Ministrului în urbea râmniceană este vizitarea fostei închisori, ansamblu care, în 2016, va deveni „Memorialul Râmnicu Sărat”. Pentru prima dată după Revoluţie, un guvern îşi asumă realizarea acestui proiect.
Cât îşi aruncă oaspeţii privirile încoace şi încolo, mă apropii de una dintre celule. Uşa din tablă, întredeschisă, este atât de groasă, încât cred că, închisă fiind, nu lasă să pătrundă niciun strop de lumină. Nu vreau să am această experienţă, aşa că intru şi las uşa tot întredeschisă.
Încăperea din ciment este foarte mică: pardoseala din piatră şi întuneric beznă. De la uşă şi până la zid număr doar doi-trei paşi.
Celula aceasta nu mai are pat, dar oricum, am citit că între 5 dimineaţa şi 10 seara, nu aveau voie să se apropie de pat sau de zidul dinspre cealaltă celulă. Dacă se apropiau pentru a comunica prin Morse, gardienii superzeloşi, cu figuri asiatice, pătrundeau înăuntru, iar deţinutul în loc să îşi primească turta de seminţe de mătură, primeau o porţie zdravănă de bătaie.
Încerc să îmi închipui că sunt acolo, că sunt unul dintre deţinuţii politici şi mă înfior. Nu cred că aş avea curajul sau spiritul lor de sacrificiu pentru idei precum demnitate şi libertate. Este o experienţă pe care nimeni dintre cei din generaţia mea nu şi-ar dori-o!
Scările pe care urcau la etaj sunt roase de lanţurile deţinuţilor. Aud zgomotul lanţurilor de la picioarele lor pe scări şi mă înfior. Şi simt liniştea. Ca şi atunci, numai ploaia se aude. În acest loc, şi astăzi este linişte. Cuvintele nu pot exprima aproape nimic din starea care te cuprinde. Nu pot rezista mai mult de cinci minute în celulă, aşa că ies grăbită şi înfiorată.
Îl văd pe ministru aprinzând o lumânare în celula lui Corneliu Coposu. Frumos gest!
Iartă-i, Doamne! Iartă-i, Doamne, pe toţi! Pe victime, pe călăi, dar şi pe noi, Doamne, că nu am avut curaj să ne împotrivim la ceea ce se întâmpla, că n-am ştiut ce se întâmpla sau că am fost indiferenţi!
Violeta VÎLCU este profesoară de Limba Latină la Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare“ şi director al Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu“