De la 1 iulie, firmele din domeniul serviciilor – pensiuni, hoteluri, restaurante, fast-food-uri, saloane de înfrumuseţare, service-uri auto, cafenele – vor fi obligate să treacă la plata impozitului forfetar. Adică vor achita statului o suma fixă, în funcţie de venit, în schimbul impozitului pe profit de 16%.
Iniţiativa nu este nouă. Rând pe rând, ea a stârnit interesul autorităţilor încă din vremea Guvernului Năstase. Dar fie nu a mai fost aplicată, fie odată introdusă a eşuat, cert este că, tot rând pe rând, foştii locatari ai Palatului Victoria au renunţat la un astfel de impozit. Guvernul Ponta este însă gata să-şi înceapă propriul experiment. Evident, riscând banii firmelor din servicii şi, până la urmă, însăşi supravieţuirea lor.
Teoretic, prin introducerea impozitului forfetar, statul urmăreşte reducerea evaziunii fiscale şi diminuarea propriilor cheltuieli cu imensul, dar ineficientul, aparat funcţionăresc de control. În paranteză fie spus, nu este niciun secret că aceste verificări dese nu sunt decât surse de venituri pentru angajaţii Fiscului, nicidecum modalităţi de limitare a evaziunii fiscale.
De altfel, în lipsa unei experienţe româneşti în domeniul impozitării forfetare, Guvernul Ponta acreditează ideea că măsura se dovedeşte una de succes în Franţa, al cărui model a fost, chipurile, studiat îndeaproape. Dar reuşitul model francez, sau oricare altul privind impozitul forfetar, se bazează pe corectitudinea celui care declară şi este făcut doar să simplifice urmărirea încasării taxelor. Modelul nu funcţionează în Grecia, Italia şi în alte ţări în care turismul – cu efectul său secundar, evaziunea – este o componentă importantă a Produsului Intern Brut.
Fără schimbarea mentalităţii românilor – în buni platnici din evazionişti – nu se pot obţine rezultate. Iar schimbarea nu se va face niciodată cu „vorba bună”, adică prin simpla modificare a modalităţii de impozitare şi cu promisiuni de diminuare a cotei în cazul conformării. Asta este pentru visători, deşi legea este destinată economiei reale. În plus, Guvernul Ponta riscă să-i treacă de partea cealaltă a baricadei şi pe cei corecţi. Şi aceasta pentru că în lege este introdusă o referire nevinovată la prima vedere: se diminuează „cu 0,5% valoarea impozitului pentru fiecare nou angajat cu normă întreagă declarat în plus faţă de numărul mediu de salariaţi aferenţi anului anterior”. Cu alte cuvinte, cei care au fost corecţi până acum, au avut toţi angajaţii declaraţi şi înregistraţi şi pentru care au plătit taxe şi contribuţii vor fi chiar defavorizaţi în comparaţie cu aceia care până acum utilizau munca „la negru” sau „la gri”. Celor corecţi nu li se oferă nici măcar deductibilitate la cheltuieli sau la TVA.
Şi atunci ne întrebăm: De ce a mai fost nevoie de o nouă lege pentru reducerea evaziunii fiscale, principalul factor de distorsionare a mediului de afaceri, deşi există alte zeci de acte normative, dar care nu se aplică? Simplu. Pentru creşterea veniturilor la buget, nu pentru „stimularea” antreprenoriatului. Există contribuabili de tip IMM care au marjele reale de profit mici sau care ies pe plus doar câteva luni pe an. Ei plătesc sume la bugetul de stat cu titlu de impozit pe profit doar dacă îl înregistrează. Pe aceştia îi vizează domnul Ponta, nu pe evazioniştii cărora oricum nu vrea sau nu are ce să le facă. Practic, după cinci ani de criză şi într-o economie în care ritmul de dispariţie al micilor business-uri este tot mai accelerat, supravieţuitorilor li se mai pune în spate un impozit. Aşa, ca o pedeapsă pentru că insistă să existe! Iar dacă aceştia nu vor obţine nici măcar veniturile suficiente să-şi plătească impozitul, vor îngroşa rândurile celor deja intraţi în insolvenţă sau în faliment.
Pare de domeniul absurdului, dar, dacă Guvernul ar fi vrut o lege prin care să falimenteze sectorul IMM, nu ar fi găsit una mai bună decât cea referitoare la introducerea impozitului forfetar.