L-aţi cunoscut pe Lilian Zamfiroiu, noul director al Institutului Cultural Român? Cei mai mulţi dintre dumneavoastră probabil că o să ridicaţi din sprâncene a mirare, întrebându-vă de pe ce planetă a putut să cadă ziarista care vă întreabă aşa ceva.
Mai întâi, nici măcar numele nu l-aţi auzit de multe ori. E uşor bizar, cu siguranţă l-aţi fi reţinut. Apoi, de unde şi până unde să cunoaşteţi dumneavoastră, un simplu şi onest buzoian, un mahăr aşa mare? Cu deplina certitudine că aparţinem aceluiaşi Pământ, vă dau, însă, o veste: l-aţi cunoscut pe Lilian Zamfiroiu.
V-au făcut cunoştinţă cu el anii lungi de comunism şi zilele nesfârşite ale tranziţiei. L-aţi întâlnit pe holurile întreprinderii, l-aţi citit în gazetele de propagandă, v-aţi ciocnit de el în birou şi l-aţi zărit, dacă aţi fost atent, şi pe la televizor, lipit de personaje poate mai celebre, dar foarte posibil mai puţin influente. Dacă tot nu mă credeţi, citiţi interviul publicat, marţi, de ziarul „Adevărul”, şi o să înţelegeţi: Lilian Zamfiroiu nu este un om. Lilian Zamfiroiu este însuşi visul românesc. Mai şmecher, mai orientat şi mai pragmatic decât orice vis american.
În filmele de la Hollywood, reuşita supremă în viaţă se numeşte „self-made millionaire”. Adică bogătaşul care a plecat dintr-un colţ anonim şi prăfuit de ţară şi a răzbătut, singur, harnic, inspirat şi transpirat până pe Wall Street sau în Bel Air. Cu alte cuvinte, omul se face „şmecher”. În România, nu te face nimeni şmecher, trebuie să te naşti aşa. Poţi să te naşti oriunde, chiar şi la Câineni, în Vâlcea. Cu prima parte a vieţii nici nu trebuie să te stresezi: un liceu industrial „la bază” e suficient. Important e să fii popular şi generos, ca să poţi, după nişte zeci de ani, când dai interviuri, să te lauzi cu frauda de la bacalaureat: ai luat doar 8 la proba de limba română pentru că în timpul examenului ai fost ocupat să-şi ajuţi pe şestache colegii mai puţin pregătiţi. Altfel, sigur luai 10. Că ai reuşit la facultatea de filologie abia dintr-a treia încercare a fost numai soarta nemiloasă. Bine măcar că ai reuşit să te faci ziarist la timp, şi că n-a venit Revoluţia până să fii uns redactor-şef la revista „Universitatea comunistă”. Altfel, ai fi ratat chiar esenţa muncii de
jurnalist: „La vârsta aia mi se părea o chestie să ai legitimaţie de presă. O arătam ca să pot cumpăra Pepsi-Cola… Nu reneg episodul ăsta din viaţa mea, pentru că acolo am învăţat o meserie: să fac presă”. În rest, ai fost, desigur, un exemplu de curaj şi atitudine, şi de-asta ai primit şi privilegiul de a scrie editoriale de propagandă. Pe care le semnai, plin de modestie, „Redacţia”.
La fel de modest ai fost şi când te-a ofertat Securitatea.
N-ai avut vanitatea de a semna vreo turnătorie: ai transmis ce ştiai despre colegi verbal, că doar filologia te-a învăţat că folclorul e fundamentul cultural al poporului român. Nici n-aveai de unde să ştii cât de bine o să-ţi prindă asta peste 30 şi ceva de ani, când ai să poţi răspunde relaxat la orice acuzaţie de colaborare cu poliţia politică: „Nu am semnat nici un angajament”. Să mai spună cineva că viitorul nu este al celor modeşti şi discreţi.
Revoluţia a fost pentru tine un timp de promenadă. Ai mers până la Bucureşti să vezi care-i treaba. La fel de generos ca şi la bacalaureat, te-ai înarmat cu sandvişuri pentru soldaţi. Ai ajuns până la magazinul Adam, când ţi-ai dat seama că ai văzut tot ce era de văzut: doi morţi. Ai luat, urgent, trenul înapoi către casă şi ai aşteptat. Ştiai că generozitatea atrage generozitate. Şi ai avut perfectă dreptate, n-a fost nevoie să mai faci nici un pas către funcţii. Au venit ele către tine. Mai întâi, cele familiare: ziarist în presa locală. Apoi, până la Ministerul Învăţământului
n-a mai fost nevoie decât de un telefon de la un fost coleg de facultate. Desigur, ai rămas în acelaşi timp şi ziarist şi angajat la Biroul de presă, că pe vremea aceea nu se legiferase incompatibilitatea şi vizionar n-ai avut niciodată pretenţia că eşti. Ar fi fost lipsit de modestie.
În meniul veţii tale a urmat Ministerul Apărării. Şi, desigur, ai rămas şi ziarist, că doar presa liberă avea nevoie de oameni informaţi. Mare noroc să-l inviţi la emisiunea ta de radio pe un secretar de stat de la Externe şi uriaş noroc să ai „un feeling bun cu el”. Doar de atât a fost nevoie (şi de un leu în plus) ca să ţi se deschidă uşa diplomaţiei. Şi să ajungi la Paris, adjunctul lui Nicolae Manolescu.
Şi, la fel ca într-un basm, sau mai corect spus ca într-un vis, că doar de visul românesc vorbim, nu ştiu cum se face că exact când aveau nevoie de un înlocuitor la Institutul Cultural Român pentru Andrei Marga, liderii Coaliţiei s-au gândit, într-un elan telepatic, tocmai la tine. Iar tu, băiat disciplinat şi, încă o dată, generos, nu i-ai putut refuza. Nu ai ajuns „self-made millionaire”, dar ai ajuns stăpân tot peste nişte milioane de euro- bugetul anual al Institutului. Într-un fel e mai bine aşa, că doar milionarii îşi riscă banii lor. Tu nu trebuie să-ţi baţi capul decât cu banii altora. Ai contribuabililor.
Aceasta este, dragii mei cititori, povestea lui Lilian. Vi se pare ceva mai cunoscut acum? Îsndrăzneşte cineva să numere câte zeci de Lilieni a avut ţara noastră în ultimii 24 de ani? Când o să-i numărăm şi când o să ne uităm atent la ei, o să înţelegem de ce România a ieşit din comunism, dar comunismul n-a ieşit niciodată din ea.
Oana DOBRE este jurnalist, ex-reporter special „Evenimentul Zilei”, şi ex-moderator Realitatea TV