Mult timp, am fost înclinat să-i cred pe toţi cei care, după primul mandat al lui Eugen Nicolăescu în fruntea Sănătăţii, susţineau că acesta a fost singurul ministru care, chiar dacă nu a izbutit mare lucru în reformarea sitemului, a înţeles pe de-a-ntregul despre ce este vorba şi a făcut paşi importanţi în modernizarea Sănătăţii româneşti.
Cu atât mai mult cu cât aceste apreciari veneau din partea unor oameni din sistem şi aflaţi în alte bărci politice decât cea liberală. Chiar dacă, încă de la început, am fost sceptic în legătură cu un eventual succes – pentru români, nu doar pentru politicieni – al guvernării Uniunii Social Liberale, cel puţin atât timp cât în fruntea guvernului se află mitomanul patologic Victor Ponta, am sperat că măcar ministrul Sănătăţii va lua lucrurile din punctul în care le-a lăsat şi va continua, chiar şi timid, reforma Sănătăţii.
Ei, aş! Am văzut, în ultimul an, un Nicolăescu total schimbat, un politician hormonal, preocupat mult prea mult de „politica mare”, contaminat de morbul colegului său de partid Ghişe într-o contestare furibundă a preşedintelui Băsescu. Nici după instaurarea liniştitoarei coabitări, Nicolăescu nu a început să-şi vadă de treabă, ci doar orbecăie printre meandrele bugetului Sănătăţii, parcă incapabil să vadă pădurea din pricina copacilor, singurele „rezultate” fiind doar instituirea de taxe „salvatoare”, precum includerea chiriilor la obligativitatea plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate.
În rest, nimic, nici măcar vreun pui de măsură sănătoasă, precum scutirea bugetului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate – buget format din bani privaţi, ai fiecărui contributor în parte – de a fi amestecat în căciula comună a bugetului de stat şi de a fi pus la dispoziţia şi la bunul plac al politrucilor de la Ministerul Finanţelor.
Iar despre pachetul minimal de servicii, ce să mai vorbim? Fără acesta, nu vom putea vorbi vreodată despre vreun control asupra cheltuielilor ori despre dezvoltarea pieţei asigurărilor private. Sau despre tăierea legăturilor maligne cu mafia medicamentelor, care controlează, practic, sistemul sanitar şi-şi ia partea leului din veniturile acestuia, ce să mai spunem?
Aşa că restul sunt doar vorbe, nici măcar frumoase. Ministrul Nicolăescu a izbutit, într-un an de zile, să-l egaleze la non-eficienţă pe Iulian Mincu, ilustrul său predecesor din epoca Iliescu, părintele „alimentaţiei raţionale” – citiţi, vă rog, „alimentaţei-genocid” – din „epoca de aur” a lui Nicolae Ceauşescu. A devenit un bezmetic ce se învârte fără ţintă într-un domeniu în care pare că este depăşit cu totul, încă de când l-a preluat pentru a doua oară.
Şi, după un an, nu mai ţin nici poveştile cu „greaua moştenire”.