„Românii ne-au furat Ardealul la Tratatul de la Trianon!”. „Ba Ardealul a fost al nostru şi ungurii vor să-l ia în spate şi să fugă cu el în Panonia!” „Drepturile maghiarilor din secuime nu sunt respectate!” „Ba ungurii sunt cei care discriminează, de-aia nu poţi să cumperi o pâine în Harghita dacă o ceri în româneşte!” De câte zeci de mii de ori aţi auzit aceste fraze în ultimii 20 de ani? De câte ori v-aţi enervat privind acest ping-pong fără sfârşit la televizor? Dar, mai important, de ce anume v-aţi enervat? Nu am de unde să ştiu răspunsul dumneavoastră, dar vă pot spune de ce m-am enervat eu.
Timp de vreo şase ani de zile, am fost unul dintre ziariştii specializaţi în problemele politice ale maghiarilor. Am mers la fiecare conferinţă de presă a UDMR, la şcolile de vară din Băile Tuşnad, la întâlniri formale şi informale cu politicienii maghiari. Până să fac asta, ca privitor de emisiuni televizate, mă pregătisem pentru un şoc cultural. Mă aşteptam, probabil, ca liderii politici maghiari să aibă un alt ADN decât ai noştri. Aşteptările mele s-au dovedit, însă, doar o prejudecată. I-am descoperit la fel de eterogeni ca şi pe politicienii români: unii inteligenţi, alţii doar şmecheri, unii demagogi, alţii ceva mai oneşti. Un şoc cultural, mă aştepta, însă. Dar el a venit abia când am ieşit din saloanele oficiale şi am mers să bat secuimea „la picior”.
Şocul meu cultural s-a numit Ekaterina. O fată de 19 ani din Miercurea-Ciuc, inteligentă şi blândă, studentă la româno-engleză. Ekaterina a fost subiectul experimentului meu de televiziune. Am mers cu ea pentru o zi în Bacău, la vreo sută de kilometri distanţă de oraşul în care se născuse. |n aceeaşi ţară, teoretic. Practic, pentru ea, într-o altă lume. Teoretic, o lume în care se vorbea aceeaşi limbă pe care Ekaterina o învăţa la facultate. Practic, un univers în care, după câteva încercări de a se descurca singură în magazine, pe stradă, la o secţie de poliţie sau la o farmacie, Ekaterina a început să plângă. Şi mi-a spus, plângând, revelaţia pe care tocmai o avusese: „Eu sunt prizonieră în oraşul meu!”
Patru ore în Bacău i-au ajuns Ekaterinei să înţeleagă drama secuimii. La fel ca şi familia ei, ca şi prietenii lor, ca şi toţi cunoscuţii, fusese crescută pentru o lume închisă. Slujba de duminică, şcoala, televiziunile în limba maternă îi spuseseră, toată viaţa ei, cât de important e să ştie, să gândească şi să lupte în maghiară. O dată la patru ani, politicienii îi spuseseră părinţilor ei că trebuie să voteze aceiaşi politicieni care le pictaseră o lume plină de „drepturi” în culorile steagului maghiar. Şi nimeni nu le spusese că există ceva mai important decât a fi un maghiar „calificat”, cu legitimaţie, plăcuţe bilingve şi identitate conservată: a fi un om calificat pentru o nouă lume, cea în care graniţele nu se mai desenează printr-un tratat, ci printr-o educaţie deschisă şi prin conexiuni culturale.
Dar de ce să-i fi spus politicienii aşa ceva Ekaterinei? Nu pentru că UDMR, PPMT şi celelalte formaţiuni politice care şi-au asumat reprezentarea minorităţii maghiare ar avea vreun impuls demonic pentru a-şi distruge propriii alegători. Nu, aici nu e vorba de nicio distincţie între bine şi rău. Ci un calcul politic pe care l-au făcut toate partidele din România şi, probabil, din întreaga lume democratică: nevoia unui electorat „captiv”. Aşa cum PSD, PNL sau PDL le-au spus majoritarilor că ei le pot rezolva problemele, la fel şi formaţiunile politice maghiare le-au spus minoritarilor că au nevoie de ele. Iar în politică, înainte de a rezolva o problemă, trebuie să o creezi. Şi să insişti pe importanţa şi gravitatea ei, pentru că altfel nu te-ar lua nimeni în serios în rolul de salvator. Pentru minoritarii maghiari din România, nevoile s-au numit, pe rând, identitate culturală, plăcuţe bilingve, şcoală în limba maternă, legitimaţie de maghiar. Toate, fără discuţie, drepturi legitime. Dar toate, în aceeaşi măsură, ziduri care le-au închis universul înăuntrul bornelor de judeţ ale Harghitei şi Covasnei. Iar această strategie a funcţionat: electoratul maghiar este cel mai disciplinat din România. Poate, însă, şi pentru că nimeni nu l-a încurajat să aibă de ales. Cine vrea să înţeleagă unda de şoc a mesajelor revizioniste plecate din Ardeal sau de la Budapesta, de aici trebuie să înceapă. Şi cine întreţine această dispută, indiferent de etnia pe care o are, nu face decât să mai pună o cărămidă în zidul care desparte secuimea de restul ţării.
Şi, pentru că am adus vorba la începutul articolului, să lămuresc încă o legendă urbană: am putut cumpăra pâine, apă şi orice altceva am avut nevoie de oriunde am avut nevoie în Harghita şi Covasna, cerându-le în limba română. Mi-au mulţumit în maghiară, dar de fiecare dată am ieşit din magazin zâmbind. Pentru că mi-am dat seama că nimeni nu vrea să ne fure Ardealul. Doar că, de foarte multe ori, reuşim noi să ne furăm singuri căciula.