Povestea cu exploatarea aurului de la Roşia Montană, care a scos în stradă societatea civilă şi a inflamat clasa politică, mi-a amintit de unul dintre bancurile care au făcut furori înainte de ’89, cel cu Ceauşescu şi cianura.
„Cică la o conferinţă internaţională, Ceauşescu a luat cuvântul şi a spus: «Poporul român este cel mai rezistent din lume. I-am stins lumina, i-am luat mâncarea, i-am oprit apa,
i-am închis căldura. A rezistat. Nu a murit nimeni!». Din rândul audienţei s-a ridicat, însă, un japonez şi, candid, l-a întrebat: <Da’ cu cianură aţi încercat?>”.
Acest banc nostim, dar sinistru, pare astăzi o ironie a istoriei. După 23 de ani de la dispariţia lui Ceauşescu, aproape că am ajuns să trăim momentul „cianurii”. De data aceasta, la propriu. Căci la figurat, mici picături, sub doza letală de o linguriţă cu concentraţia de 2%, ni s-au tot servit în ultimii ani: falimente, concedieri, tăieri de salarii, case executate silit.
Fie-mi iertat cinismul, dar este singura concluzie la care se poate ajunge după ce Guvernul USL şi-a dat practic aprobarea, avizând proiectul legii care permite, la Roşia Montană, exploatarea aurului prin cianurare. Restul, sunt doar manipulări penibile, cu Ponta-deputatul care nu va vota ceea ce a făcut Ponta-premierul. Degeaba se ascunde după votul din Parlament. Poziţia sa şi a Guvernului este clară şi clarificată încă din momentul în care au prezentat beneficiile directe în economie de 5,2 miliarde de dolari şi după ce au inclus proiectul companiei canadiene în enormitatea cu investiţiile de 10 miliarde de euro şi 50.000 de locuri de muncă.
Pe de altă parte, nici cele 5,2 miliarde de dolari nu reprezintă o certitudine, în condiţiile în care Executivul nu este în stare să prognozeze nici veniturile bugetare de la semestru la semestru. Iese mereu în pierdere!
Cu alte cuvinte, să ne mai scutească şi Victor Ponta, şi USL, de demagogia poziţiei neutre şi a dezbaterii obiective, finalizate prin referendum.
Însă discuţia este departe de fi epuizată. Dincolo de ignoranţa sau de duplicitatea autorităţilor, procedura de extragere a aurului prin cianurare este extrem de controversată, iar riscurile ecologice sunt imense. Statele Unite au ajuns al doilea producător mondial de aur, după Africa de Sud, datorită exploatărilor miniere care folosesc cianurarea. Dar tot Statele Unite au trecut, în anii ‘80-’90, prin dezastre ecologice uriaşe, după ce o serie de companii miniere au intrat în faliment. State precum Montana, Utah sau Nevada au plătit, din bani publici, sute şi sute de milioane de dolari pentru a ecologiza zonele distruse. Nici astăzi curăţenia nu este totală. Dar, dacă între timp legislaţia SUA a cunoscut îmbunătăţiri semnificative, în România nu poţi nici măcar să speri că acest lucru s-ar putea întâmpla. În condiţiile în care reglementările mărunte sunt incomplete, neclare şi incorecte, nimeni nu mai crede astăzi că poate fi adoptată în interesul statului o lege care priveşte o companie străină, deţinută de trei oameni de afaceri cu averi cumulate de 16,5 miliarde de dolari. Cât de naiv poţi să fii să crezi aşa ceva?
La mijloc poate exista o miză mare, de vreme ce Cabinetul Ponta „a mişcat” proiectul într-un timp foarte scurt. Sau poate doar incompetenţă. Nu ştim. Ştim doar că certele pierderi ecologice pot anula beneficiile din economie.
În plus, dacă exploatarea porneşte, vom plăti şi costuri de oportunitate, care cumulează pierderile legate de imposibilitatea de a exploata potenţialul turistic şi arheologic al zonei. România mai poate pierde şi din neexercitarea opţiunii de a aştepta îmbunătăţirea tehnologiilor. Poate, de exemplu, americanii vor reuşi să utilizeze la nivel tehnologic, şi nu numai de laborator, amidonul de porumb în locul cianurii.
Sunt o serie de chestiuni care ar trebui analizate. Dar Victor Ponta, sensibil la scandalul public, s-a spălat rapid pe mâini şi a pasat Parlamentului toată dezbaterea. Cu o asemenea atitudine, premierul ar fi trebuit să se paseze pe el însuşi peste gardul Guvernului. La propriu.