Demonstraţiile de săptămâna trecută, încheiate cu reunţarea (poate doar temporară) la proiectul Roşia Montană sunt un bun exemplu al felului în care activismul civic poate scoate la lumină şi ce e mai bun şi ce e mai rău din societatea românescă.
Mai întâi, veştile bune. Pe de o parte, am văzut că ong-urile şi militanţii au învăţat să se mobilizeze. Au învăţat să folosească Facebook-ul pentru propagarea mesajelor şi pentru „convocări”, şi astfel au reuşit să spargă barajul impus, din motive dubioase, de o parte dintre televiziuni. Au învăţat că nu le foloseşte la nimic să iasă în stradă cu o mie de mesaje care să se canibalizeze între ele, aşa cum s-a întâmplat în iarna lui 2012; mai eficient este un singur mesaj, care să capitalizeze toată simpatia. Au învăţat să fie agresivi, dar numai în ton, nu şi în acţiune, şi astfel protestele s-au desfăşurat civilizat şi fără incidente.
De cealaltă parte, reprezentanţii Roşia Montană Gold Corporation au învăţat şi ei ceva: că pe manifestanţi nu-i convingi cu forţa financiară. Mai degrabă îi înrăieşti. Şi că televizorul nu e bun doar pentru bugete de publicitate care să-ţi asigure protecţia sau pentru reclame lacrimogene. Televizorul este locul în care îţi poţi expune argumentele, atunci când le ai.
A treia latură a „triunghiului” Roşia Montană este, desigur, reprezentată de politicieni. Ei or fi învăţat ceva? Aici am mai puţine convingeri. Să se contrazică singuri ştiau demult. Lipsa de coerenţă şi discursurile schizoide nu s-au născut odată cu dezbaterea despre Roşia Montană. E adevărat, însă, că anunţul lui Victor Ponta că va respinge în calitate de parlamentar ceea ce aprobase în calitate de premier va rămâne în istoria „perlelor” politice româneşti. Să se fofileze, iarăşi nu a fost o lecţie în premieră pentru politicieni. Şi nici să se caţăre pe valul de oportunitate, campionul acestei probe fiind, de data aceasta, Crin Antonescu, degrabă săritor să denunţe proiectul RMGC fără să mai amintească sau să mai explice lobby-ul făcut de propria soţie pentru exploatare.
Aşa cum spuneam, există, însă, şi note proaste în felul în care au fost contruite şi s-au desfăşurat demonstraţiile. Cea mai îngrijorătoare mi se pare victimizarea agresivă. Pentru unii dintre manifestanţi, destul de mulţi, Roşia Montană este un subiect despre care este interzis să nu ai o părere. Dacă recunoşti că nu te pricepi suficient cât să ai o opinie pertinentă, eşti vândut la Gold Corporation. Dacă le adresezi şi lor întrebări despre eventuala finanţare a demonstraţiilor sau despre sponsorii ong-urilor implicate, eşti un diversionist malefic. Dacă refuzi fie şi doar să le propagi mesajele pe Facebook, din simplul motiv că eşti un cetăţean sau jurnalist cu rezerve faţă de militantism, eşti o unealtă menită să-i cenzureze. Este uimitor cum nişte oameni ieşiţi să demonstreze pentru transparenţă şi libertate de exprimare fac zid în faţa oricui le cere să accepte aceleaşi principii şi atunci când nu le este tocmai convenabil.
Desigur, până la această dată avem un câştigător clar („strada”) şi un perdant la fel de clar (RMGC, care probabil se străduieşte să-şi adune cioburile exploziei suferite de companie la bursă). Ce nu avem, însă, la fel de clar, este urmarea. Se va opri totul aici? Şi, dacă nu, odată miza Roşia Montană rezolvată, care va fi noua miză? Este posibil scenariul în care manifestaţia şi oamenii ei vor căpăta un contur politic? Cred că această ultimă variantă este extrem de plauzibilă, şi asta pentru că am încă în minte cu imaginea lui Bogdan Naumovici, care în ianuarie 2012 anunţa preluarea mesajelor din stradă de către o formaţiune politică numită Forţa Nouă, despre care aveam să aflăm că fusese ideea unui politician, Cătălin Predoiu. Proiectul a eşuat, Naumovici a rămas unul dintre personajele de pe lista neagră a manifestanţilor de acum, dar scenariul rămâne, cred, valabil. O demonstraţie de stradă cu succes a rămas, probabil, singura sursă de legitimitate pentru un nouă organizaţie politică. De dragul activismului românesc şi al mişcărilor civice care au ajuns, în sfârşit, să aibă un rezultat palpabil, sper, însă, că nu va fi aşa.
Acei strategi politici care o văd pe Albă ca Zăpada născută dintr-o altă Piaţă a Universităţii riscă să compromită primul exerciţiu de militantism eficient din România. Cred şi eu, ca mulţi alţii, că avem nevoie de prospeţime în politică. Doar că transformarea societăţii civile în vehicul politic nu e deloc proaspătă. Şi nici inocentă precum Albă ca Zăpada. E doar o Roşie otrăvită pentru democraţie.