Iată că aniversăm 23 de ani de la evenimentele din decembrie 89 şi autorităţile încă menţin artificial, în anumite zone ale societăţii, spaima de „străini”. „De ce, oare?”, pare firesc să ne întrebăm. Poate din populism, poate din ignoranţă, poate din interes.
Concret, de la 1 ianuarie 2014, odată cu liberalizarea pieţei funciare, România va trebui să permită străinilor–persoane fizice cumpărarea de terenuri agricole. În general, autorităţile privesc acest lucru drept un fapt negativ, avertizând ţăranii – pe care brusc i-au îndrăgit după ce i-au hăituit ani de zile cu preţuri de mizerie la cereale – că europenii vor veni să ne cumpere pământurile pe nimic. Sigur, privind în comparaţie, diferenţele de preţ sunt imense, în condiţiile în care media pe hectar în Europa urcă la 50.000 de euro, iar la noi nu depăşeşte 2.500-3.000 de euro. Dar, în orice caz, pentru acest mare decalaj nu este nici vina UE, nici a cetăţenilor ei. În fine…
Cert este că după numeroase promisiuni de protejare a ţăranului român faţă de exploatatorul occidental, Ministerul Agriculturii şi-a finalizat opera, sub forma unui proiect de lege, aflat în dezbatere publică pe site-ul instituţiei.
Înainte de a prezenta câteva din absurdităţile incluse în text şi de a puncta imensul deserviciu pe care legea îl va aduce, de fapt, tot agricultorului român, trebuie punctat că orice ţară suverană are dreptul să-şi protejeze activele pe care le consideră strategice. Cu alte cuvinte, dacă Guvernul României vrea ca terenurile agricole să rămână, preponderent, în proprietatea românilor, este dator să o afirme clar şi răspicat în faţa Bruxelles-ului, faţă de care s-a angajat… să liberalizeze piaţa. Poate să o facă, de altfel, foarte elegant, recurgând la instrumente fiscale, prin impozite mai mari în funcţie de suprafaţă. În acelaşi timp, trebuie să-şi asume şi situaţia din agricultură, în condiţiile în care fragmentarea proprietăţii este una dintre cauzele fundamentale ale subdezvoltării şi sărăciei. Dar este prea laş pentru toate acestea şi, în schimb, adoptă strategii protecţioniste, la limita unui „patriotism” desuet, dar ineficient, care se va întoarce împotriva sa. Plin de abuzuri împotriva dreptului de proprietate, proiectul legii instituie numeroase bariere administrative în tranzacţionarea terenurilor, care vor favoriza anumite categorii de cumpărători şi vor împiedica chiar creşterea preţului terenurilor agricole.
Un prim „obstacol“ pus în faţa „străinilor” este limitarea, la 100 de hectare, a suprafeţei de teren agricol care poate fi cumpărată de o persoană fizică. Măsura este lipsită de realism, pentru că nu agricultorii individuali, fie ei francezi sau nemţi, sunt cei care cumpără sute de hectare, ci marii fermieri, prin intermediul propriilor companii. Pentru ei restricţia nu numai că nu funcţionează nici astăzi, dar nu va fi inclusă nici în viitoarea lege.
Un al doilea obstacol este introducerea dreptului de preempţiune la cumpărare, nimic altceva decât elementul principal care strică piaţa. Potrivit proiectului, dacă un ţăran vrea să scape de un teren care nu îi aduce decât pagubă, trebuie să facă mai întâi un sondaj pe la vecini-persoane fizice, arendaşi sau alţi consăteni, mai tineri de 40 de ani şi care să lucreze în agricultură. Sigur, legea spune că Primăria trebuie să se ocupe de oferta de vânzare, dar exact asta aşteptau primarii: noi sarcini administrative inutile! În final, dacă Primăria nu-i găseşte cumpărători în sat, aceasta trebuie să se adreseze unei instituţii nou-înfiinţate, Autoritatea pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare. Dacă nici această structură, de altfel, artificială, nu este interesată de pogonu’ în cauză, ţăranul nostru poate să-l vândă cui vrea. Însă, în condiţiile unui refuz primit de la patru potenţiali cumpărători, inclusiv de la stat, preţul nu poate fi decât unul mai mic decât cel care fi putut fi obţinut printr-o vânzare „la liber”.
Pe de altă parte, însăşi introducerea în ecuaţie a Autorităţii Funciare va strica preţurile, pentru că este clar că nimeni nu va da mai mult decât „ar fi dat statul”.
Viitoare lege, în care din nou statul e în toate, nu
deschide o poartă spre modernizare şi bunăstare, ci din nou doar spre birocraţie şi corupţie.