Cei mai mulţi îl ştiu drept chitaristul din trupa lui Ştefan Bănică Jr. şi în urma numeroaselor colaborări cu artişti din mai toate genurile muzicale. Dincolo de asta, Nicu Patoi este unul dintre cei mai importanţi chitarişi români ai momentului cu o carieră impresionantă în care s-a diferenţiat prin stilul său unic.
Numit „interpret cu rigoare de matematician şi suflet de artist”, chitaristul s-a remarcat prin virtuozitatea şi versatilitatea sa, ajungând, anul acesta, să deschidă concertul Joe Satriani, din România, împreună cu trupa Platonic. Tot în această formulă (Adrian Ciuplea, Berti Barbera şi Răzvan Lupu „Lapi”), Nicu Patoi a cântat joi seară, la Buzău.
Evenimentul a fost inclus în turneul de promovarea al albumului „Sweet Little 6STRING” şi a reuşit să impresioneze publicul buzoian, prezent, din păcate, în număr destul de mic în No Limit.
Reporter: Vorbeşte-mi despre proiectul Platonic Band.
Nicu Patoi:Proiectul ăsta l-am început prin 1995, la Galaţi, după un periplu prin mai multe trupe gălăţene: „Voievod”, „Deja Vu” şi „Autograf”. Am ajuns la concluzia că nu sunt pe deplin satisfăcut cu muzica pe care o făceam acolo şi mi-am făcut un proiect instrumental strict cu piesele mele. La momentul respectiv, era un stil de fuziune, mai mult din rock. Îndrăznesc să spun că astăzi am ajuns să fac un jazz fusion, jazz rock.
Rep.: Cum ţi-ai ales colegii de trupă?
N. P.:La momentul 1995, am ales cei mai buni instrumentişti din Galaţi. În timp, de câte ori am refăcut formula Platonic, am continuat să aleg cei mai buni instrumentişti din ţară. Se vrea a fi un supergrup.
Rep.: Cum a fost să cântaţi în deschiderea concertului Satriani?
N. P.:Am avut bucuria şi şansa de a cânta anul acesta în deschiderea lui Joe Satriani. Nu este atât de important că am cântat în deschidere, ci că am avut o audienţă pe care mi-o doresc foarte mult. Adică, publicul care a fost la Satriani este şi publicul meu ţintă. Din păcate, în România este foarte greu să ajungi la el.
Rep.: Unul dintre membrii trupei tale a cântat şi în trupa lui Steve Vai?
N. P.:Da, basistul Adrian Ciuplea, care este basistul Viţei de Vie. A avut un turneu alături de Steve Vai, în Europa, ca membru al Evolution Tempo Orchestra. Selecţia a fost făcută aici, dar ştiu că a fost cel mai apreciat membru al orchestrei. Steve Vai a avut o discuţie în particular cu cei din secţia ritmică şi le-a mărturisit că pe ei se bazează. „Ciup” a fost categoric unul dintre cei mai buni acolo.
„Le-am zis că mi s-a rupt coarda Do”
Rep.: Eşti unul dintre cei mai mari chitarişti din ţară. Povesteşte-mi cum ai început să cânţi.
N. P.:E foarte hazliu. Am primit, prin clasa a II-a, în vacanţă, o chitară cadou şi din momentul ăla eu am crezut că ştiu să cânt la chitară. În realitate, eu habar nu aveam de nimic. Până în clasa a V-a, am cântat la toate serbările, pe stradă şi nimeni nu a fost în stare să îmi spună: „mă, tu nu ştii să cânţi!”. Era o zdrăngăneală, dar probabil cei mai mulţi erau impresionaţi de calităţile mele vocale, pe care între timp le-am pierdut.
Rep.: Provii dintr-o familie de muzicieni?
N. P.:Da. Bunicul şi unchiul meu au cântat, dar nu la chitară.
Rep.: Şi când ai început să cânţi cu adevărat?
N. P.:De prin clasa a V-a. Am început să cânt pe o coardă, uşor. Eu habar nu aveam nici corzile chitarei. În capul meu credeam că o chitară are corzile Do, Re, Mi, Fa, Sol, La. Şi m-am dus la magazin şi am cerut „Daţi-mi şi mie coarda Do de chitară pentru că mi s-a rupt”. M-au luat la rost la magazin: „băi băiatule, nu există aşa ceva!”. Abia prin clasa a VII-a am început să iau lecţii la chitară. De atunci nu m-am mai deslipit de chitară.
Omul de bază în trupa lui Bănică
Rep.: Cât de mult exersezi?
N. P.:Dincolo de cei 30 de ani de cântat, muncesc în continuare. Este evident că, la fel ca în orice domeniu în care se vrea performanţă, trebuie să munceşti continuu. Este la fel ca în sport. Ai nevoie de minim opt ore de exersat.
Rep.: Colaborezi cu mulţi artişti. Există vreo colaborare care, deşi nu este pe stilul tău de muzică, îţi place în mod deosebit?
N. P.:Cred că nu. Activitatea mea se împarte pe trei ramuri principale: colaborarea cu Ştefan Bănică Jr. – unde mă simt foarte bine, chiar dacă este o muzică mai comercială, dar are la bază chitara mea şi îmi place rock and roll-ul, apoi colaborarea cu Berti Barbera, plus asta. Dacă ar fi să aleg una singură, aş alege Platonic Band. Din păcate, în România de astăzi şi în pseudo-showbizz-ul românesc este imposibil.
Despre chitariştii preferaţi
Rep.: Ce chitarist admiri cel mai mult?
N. P.:Sunt foarte mulţi. Când îl ascult pe Steve Lukather, îmi doresc să fiu ca el, când îl ascult pe Larry Carlton, vreau să fiu ca Larry Carlton… Apoi îmi place Yngwie Malmsteen, Scott Henderson… În România, favoriţii mei sunt Florin Ochescu, Nuţu Olteanu şi Adrian Ordean… Din tânăra generaţie au ieşit chitarişti excepţionali: Marius Pop, Cătălin Grigoriu, Neacşu Cantemir, Vladimir Pocorschi…
Rep.: Ce i-ai transmite unui puşti pasionat de chitară care are în minte ca model un artist de afară?
N. P.:Să asculte foarte multă muzică, să ia lecţii corespunzătoare de chitară, cu un profesor care să îl lămurească clar, dar cel mai important este să cânte foarte mult într-o trupă. Să nu cânte singur în casă. Trebuie să ai o formaţie pentru a dezvolta foarte mult. Este foarte important şi studiul individual, dar altfel te dezvolţi într-o trupă.